Încă din vremurile de început, Ardudul a fost un tărâm de legendă al poveştilor transmise prin viu grai, la gura sobei, de-a lungul secolelor. Unele au un final fericit, altele mai putin, dar toate sunt transmise cu ,,o mândrie locală" hrănind sufletele celor ce iubesc acest ţinut.
Povestea tristă a Agathei
Această poveste deşi se desfăşoară sub zidurile Cetăţii Ardud, nu este despre stăpâni, ci despre unii oameni care le slujeau lor, dar care aveau o viaţă palpitantă în atmosfera medievală a acelor timpuri.
Este povestea frumoasei Agatha, fiica gardianului sever al închisorii de lângă cetate, a cărei glas mieros îşi caută încă alinarea în nopţile de vară prin păduricea din vecinătatea Cetăţii Ardud. Căpitanul Cetătii avea un lacheu de origine străină care a pus ochii pe frumoasa Agatha, nu atât pentru frumuseţea ei, cât pentru zestrea bunicică pe care aceasta urma să o dobândească.
Agatha îl tot respingea, însă lacheul prin diferite tertipuri a reuşit să-l convingă pe tatăl acesteia să-i dea fata de soţie. Fata l-a refuzat din nou şi tatăl ei a hotărât să amâne răspunsul cu un an, an în care lacheul sfătuit de căpitanul cetătii îi trimitea fetei flori şi mici scrisorele de amor. Până la urmă, Agatha a cedat insistenţelor şi s-a hotărât data nunţii... în septembrie. Planul le-a fost stricat de asediul trupelor Paşei Hassan, asupra Cetătii. În urma asediului, bătrânul Peterdy îşi pierde averea inclusiv zestrea fetei. Acum fata nu mai prezenta nici un interes pentru lacheu, de aceea hotăreste să o vândă ca sclavă. El îi cere fetei ca, seara să fugă în lume şi aşa aceasta ajunge în mâinile lui Yussuf, care era Aga al ienicerilor. Ajunsă în robie, în Banat, Agatha se sinucide ... iar de mânie, Aga Yussuf îl omoară pe lacheu.
Auzind această nefericită poveste, Paşa de la Timişoara dă ordin să fie omorât şi Yussuf. Aşa se explică misterioasele sunete ce se aud noaptea în păduricea de lângă Cetate, în nopţile de vară, ca fiind ale Agathei Peterfy, care bântuie pe acolo negăsindu-şi linistea...
Legenda cetăţii bântuite
În jurul cetăţii Ardud s-au ţesut multe legende legate de figura istorică a lui Francisc Rakoczi al II-lea, printre care şi tunelul sau pivniţa întunecată, cum i se spune în legenda care făcea legătura între Cetatea Ardud şi Castelul din Carei. Pentru că nu-şi puteau explica modul în care curuţii reuşeau să-i învingă pe austrieci, aceştia au recurs la un şiretlic: după multe consultări au trimis familiei Francisc Rakoczi al II-lea un ofiţer chipeş care să o seducă pe fata principelui.
La scurt timp prinţesa Vilma s-a îndrăgostit de ofiţer şi i-a divulgat taina tunelului. Cuprinsă de remuşcări fata i-a povestit a doua zi tatălui ei ce s-a întâmplat, dar era prea târziu fiindcă soldaţii austrieci au venit să-l aresteze pe tatăl fetei. Ca printr-o minune principele a reuşit să intre în tunel nu înainte de a-şi blestema fiica. Fata princepelui trăieşte şi astăzi în tunel. Legenda spune că tânărul care vrea să o dezlege de blestem trebuie să sărute de trei ori toate cele trei chipuri ale fantomei ce apare în prima fază în chip de şarpe apoi în chip de broască şi în final în chip de mireasa plângând. În continuarea legendei se spune că tânărul după ce a trecut examenul cu cele trei fantome trebuie s-o urmeze în pivniţă. După care prinţesa îi arată tot tezaurul compus din arme, aur, argint şi nestemate .În tot acest timp de la începutul ritualului şi până la sfârşit tânărul nu are voie să privească înapoi pentru că se preface în stâncă de piatră. Legenda mai spune că până nu va fi dezlegată de vreun tânăr fata principelui nu are voie să se pieptene şi să se spele decât o dată pe an (în noaptea de Înviere –Paşti).Vilma nu poate să se mărite până când nu-şi va coase rochia de mireasă (cămaşa) dar într-un an nu poate coase mai mult de şapte împunsături. Din legenda care circulă azi în zona Codrului se spune că fata principelui i-a divulgat ofiţerului secretul pivniţei cum că tatăl ei şi-a inversat potcoavele calului cu care circula prin tunel pentru a nu fi prins de duşmani. Această legendă circulă prin viu grai până în zilele noastre.
