Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos (Crăciunul) este praznicul familiei, al bucuriei şi al păcii. An de an îl aşteptăm cu o emoţie sfântă, pregătindu-ne atât trupeşte, cât şi sufleteşte, prin post, rugăciune şi fapte bune, pentru primirea Pruncului Iisus, Care Se naşte în peştera de la periferia Betleemului. Ne străduim să devenim mai buni, să ne împodobim sufletele cu cele mai alese virtuţi, eliberându-ne de patimi şi păcate, de ură, invidie şi egoism. Totodată, ne aducem aminte de tradiţionalele, frumoasele şi înălţătoarele noastre colinde, de “cântecele noastre de leagăn”, cum le numeşte Î.P.S. Justinian Chira, care au însoţit existenţa zbuciumată a poporului nostru de-a lungul veacurilor şi care ne inundă întreaga fiinţă de bucurie şi de linişte, ȋndulcind perioada postului.
Postul Naşterii Domnului ȋncepe, de regulǎ, la data de 15 noiembrie şi ţine pȃnǎ la data de 24 decembrie inclusiv, ȋntrucȃt este Ajunul Crǎciunului. Ȋn acest an, postul ȋncepe ȋn 14 noiembrie, fiindcǎ aceastǎ zi cade miercurea, care, oricum, era o zi de post. Postul Crǎciunului ne aduce aminte de ajunarea proorocului Moise (ȋnainte de a primi Tablele Legii pe Muntele Sinai) şi de postul patriarhilor din Vechiul Testament, care aşteptau venirea ȋn lume a lui Mesia, a Fiului lui Dumnezeu. Este un post al bucuriei, ȋn cadrul cǎruia Biserica a rȃnduit sǎ fie – conform calendarului bisericesc – mai multe zile ȋn care avem dezlegare la peşte, zile care fac mai uşoarǎ parcurgerea drumului nostru spiritual spre naşterea Domnului. Este un post ȋn cadrul cǎruia ȋnvǎţǎm sǎ ne ȋnfrȃnǎm nu doar de la mȃncarea “de dulce”, ci, ȋn special, de la pǎcate, strǎduindu-ne sǎ excelǎm ȋn practicarea binelui, ȋn sǎvȃrşirea faptelor bune, care constituie manifestarea iubirii.
Oferindu-ni-Se ca model, Mântuitorul Iisus Hristos a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi (Matei IV; 2), în Pustiul Quarantaniei, după ce a primit botezul lui Ioan, în râul Iordan. De asemenea, a postit adesea de-a lungul activităţii Sale mesianice, fiind pildă tuturor. Arătând diferenţa clară dintre postul făţarnicilor (al celor care postesc doar de ochii lumii) şi postul creştin, care produce o schimbare reală înlăuntrul fiinţei noastre, fiind întemeiat pe iubire, căinţă pentru păcatele săvârşite, iertare, rugăciune, smerenie, bunătate, blândeţe şi caracterizat prin discreţie, Domnul afirmă: “Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Matei VI; 16-18). Postul autentic este o atitudine sufletească, este o “hrană a sufletului” şi “tăierea voii” celei înclinate spre păcat (pentru că smereşte patimile trupului şi le supune sufletului). În acest sens, Dumnezeu ne vorbeşte prin proorocul Isaia astfel: “Nu ştiţi voi postul care Îmi place? Rupeţi lanţurile nedreptăţii... Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine… Atunci vei striga şi Domnul te va auzi; la strigătul tău El va zice: Iată-Mă!” (Isaia cap. 58).
Postul Crăciunului, repet, este un post al bucuriei creştineşti, deoarece, la finalul lui, Iisus Hristos Se naşte în sufletele noastre. Lui Îi place să locuiască într-o inimă caracterizată prin iubire şi curăţie. Prin urmare, avem datoria de a-L întâmpina aşa cum se cuvine, eliberaţi de păcat şi împăcaţi cu semenii şi cu Dumnezeu. Dacă cei “trei crai de la Răsărit” Ȋi aduc noului născut daruri preţioase: aur, smirnă şi tămâie, noi avem datoria sfântă de a-L onora, aşa cum scrie Î.P.S. Justinian Chira, cu aurul credinţei adevărate şi nealterate, cu tămâia binemirositoare a rugăciunii sincere şi stăruitoare, cu smirna pocăinţei adevărate şi a milosteniei izvorâtă din iubire.
Postul Crăciunului ne apropie de Dumnezeu, dar în aceeaşi măsură ne uneşte cu aproapele, întrucât iubirea are două capete: unul spre divinitate şi altul spre umanitate. Cele două capete alcătuiesc un tot absolut necesar accederii în Rai; dacă tăiem un aspect al iubirii totale, l-am pierdut şi pe celălalt. Cu alte cuvinte, iubirea faţă de Dumnezeu este condiţionată de iubirea faţă de semen, iar naşterea Domnului în lume are menirea de a ne învăţa şi acest lucru, ca o condiţie primordială ce premerge bucuriei. Sfântul Ioan Evanghelistul ne spune foarte clar: “Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească. Şi această poruncă avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu, să iubească şi pe fratele său” (I Ioan IV; 20-21).
Hristos vine în lume, bate la uşa inimii noastre şi aşteaptă ca noi să-L primim; El nu forţează intrarea, ci doreşte ca noi să-I auzim bătaia, să deschidem, să-L invităm în suflet şi în familie şi apoi să trăim împreună cu El. Trăind cu Iisus pe pământ, cu siguranţă şi în viaţa viitoare vom fi tot alături de El, în dreapta Sa.
