Poetul știa magnolia din parcul central de când a venit pentru întâia oră în oraș, căci era într-o primăvară. Era la vârsta uceniciei. Apoi, în fiecare primăvară, de cum se ducea zăpada poetul „vegea” la magnolia sa. Dimineața, peste zi, seara… făcea o plimbare ca să-și vadă magnolia. Vedea, deci, cum se formau mugurii, cum se desfăceau unul câte unul, cum fiecare devenea floare. Sigur că avea aparat de fotografiat – alb-negru, cum era atunci; el developa filmul și avea aparat de mărit, punea imaginile pe hârtie foto, usca fotografiile, uneori chiar făcea unele retușuri. Avea un album doar cu florile magnoliei din parcul central, cu notițele de rigoare. Sigur că mi-a arătat și mie albumul. Ziceai că are o pădure de magnolii, nu o magnolie… a tuturor locuitorilor orașului.
În fiecare an, poetul se ducea personal la redacția ziarului local cu o poză a florilor de magnolie + o poezie despre magnolie, despre muguri, despre vânt, soare, despre firul de iarbă… ori avea cu el un crochiu demn de orice revistă literară. În ziua următoare le vedeai în ziar… și multă lume privea florile reproduse, citea scrierea poetului.
Eu locuiam la țară ca și acum și – nu știu de ce - la mine în sat nu erau magnolii, dar aflam despre înfloririle din inima poetului din ziarul ce poștașul mi-l aducea în fiecare zi.
De 20 de ani poetul e pe undeva printre stele, poate are și magnolii acolo. Numele său, însă, Emil Matei, ne-a rămas în satul său natal, gravat împreună cu imaginea sa pe fațada Centrului Cultural Apa.
Îmi trec prin minte niște versuri ale lui Emil Matei ce pot avea ceva legătură cu magnolia lui: „Vântule cu alăute/ Spune-mi tu în care dată/ Frunza umbra să-și sărute/ Încerca-n/ Genunchi să cadă?// Vântule cu glas de ierbi/ Spune-mi tu în care țară/ Cresc păduri în coif de cerbi/ Flori de dor la brâu de seară” (text aproximativ).
Vasile Mic
