Petra Lohan are 28 de ani și este psiholog clinician și psihoterapeut cognitiv-comportamental. Este născută în orașul Satu Mare, a terminat ciclul gimnazial și studiile liceale la Colegiul Național „Mihai Eminescu” Satu Mare și a absolvit Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației, specializarea Psihologie, din cadrul Universității Babeș-Bolyai Cluj-Napoca și programul masteral de „Psihologie Clinică, Consiliere Psihologică și Psihoterapie”, din cadrul aceleiași universități. În prezent lucrează la o clinică din Satu Mare și în paralel colaborează cu Clinica Universitară de Psihologie din Cluj-Napoca „Babeș-Bolyai Psytech”.
Ce ne poți spune despre domeniul în care activezi?
Psihologia este știința care studiază fenomenele psihice și comportamentul uman. Din punct de vedere etimologic, cuvântul „psihologie” este alcătuit din grecescul „psyche” („Ψυχή”), care înseamnă „suflet”, „psihic” și „logos” („λόγος”), care înseamnă „știință”. Așadar, putem spune că psihologia este știința care se ocupă cu studiul psihicului.
A merge la o ședință de psihoterapie este ca atunci când mergi la o întâlnire, doar că persoana cu care te întâlnești nu este alta decât tu însuți. Acest context este facilitat de către psihoterapeut, care joacă rolul unei oglinzi, reflectându-ți gândurile, emoțiile și comportamentele de care poate nici măcar nu erai conștient până în acel moment. Astfel, psihoterapia catalizează procesul autocunoașterii prin întâlnirea pacientului cu el însuși.
Ai o definiție proprie a psihologiei?
Psihologia este știința omului despre om, în care omul, asemenea lui Narcis, se apleacă deasupra propriei reflexii și se studiază de la începutul timpurilor.
De unde provine pasiunea pentru psihologie?
Am ales cariera de psiholog și psihoterapeut din pasiune, aceste două domenii fascinându-mă încă din perioada adolescenței. Iubesc oamenii și de-a lungul anilor am învățat cum să iubesc viața, iar în numele acestei iubiri profesez în fiecare zi.
Când ți-ai dat seama că ești atrasă de acest domeniu și cum?
Pasiunea mea pentru domeniul psihologiei s-a născut devreme, când eram clasa a VIII-a. Atunci am descoperit cărțile și tratatele de psihologie din biblioteca mamei mele și încet, încet, am început să mă inițiez singură în acest domeniu, citind cu sufletul la gură orice carte de psihologie care îmi pica în mână. Eram absolut fascinată de această știință a psihicului și a comportamentului uman. Desigur, mai întâi am început să citesc cărțile de psihologie din categoria self-help, găsindu-le extrem de utile pe atunci. Pe parcursul anilor, am renunțat însă la ele și am descoperit altele, din ce în ce mai interesante.
Ce te atrage cel mai mult la psihologie?
Cel mai mult la psihologie mă atrage obiectul ei de studiu, omul. Așa cum spunea G. E. Lessing „Cea mai nobilă preocupare a omului e omul”.
Care ramură a psihologiei te atrage cel mai mult și de ce?
Dintre toate ramurile psihologiei, cel mai mult mă atrage psihologia clinică a adulților deoarece consider că dată fiind prevalența foarte mare a tulburărilor psihice pe plan mondial, evaluarea psihologică științifică și psihodiagnosticul corect constituie primii pași în stabilirea dimensiunii/ gravității suferinței psihice, a cauzelor determinante sau a factorilor vulnerabilizanți, a conduitei terapeutice și nu în ultimul rând, a prevenției și păstrării sănătății psihice.
Care crezi că sunt cele mai mari probleme psihologice cu care se confruntă oamenii din țara noastră?
Cele mai frecvente tulburări de sănătate mintală cu care se confruntă românii sunt tulburările din spectrul anxietății (în special tulburarea de panică) și tulburările depresive. Făcând referire la practica mea clinică, 80% din pacienții pe care îi tratez suferă de o tulburare de anxietate (în special tulburarea de panică).
Exista o diferență între cum este privită psihologia în țară și afară?
Categoric. La noi în țară, psihologia este privită mai mult ca o pseudo-știință și mai puțin ca o știință „adevărată”. Mai mult, a merge la psiholog este privit la noi în țară ca un act aproape rușinos, un tabuu, o rușine, un lucru care ar trebui să-l ținem secret, doar pentru noi. În schimb, în străinătate, a merge la psiholog este ceva normal, firesc, la fel cum mergi la un medic din oricare altă specialitate. Această diferență de perspective se poate pune pe seama culturii și a psihoeducației. Psihoeducația se referă la cunoștințele pe care le avem despre problemele de sănătate mintală, cunoștințe care la noi în țară sunt ori foarte limitate, ori eronate. Din păcate, în România se vorbeste prea puțin despre sănătatea mintală, ce este, la ce se referă, ce se poate face pentru întreținerea ei și se vorbește prea mult despre stigma de a avea o tulburare mintală (în acest caz schizofrenia fiind cea mai stigmatizată tulburare de sănătate mintală).
Ce s-ar putea face, din punctul tău de vedere, ca psihologia să fie mai agreată de români, având în vedere cât este ea de importantă?
Un prim pas cred că ar fi să vorbim mai mult despre sănătatea mintală, ce înseamnă ea, cum se poate întreține și ce măsuri pot fi luate pentru a preveni apariția mai multor probleme de sănătate mintală (anxietate, depresie, tentative suicidare, etc.).
Un al doilea pas ar fi realizarea mai multor studii științifice de cercetare calitativă, în care să încercăm să răspundem la întrebarea: „De ce românii au rețineri în a apela la psiholog și psihoterapeut?”. Printre motive se pot enumera: stigma de a merge la psiholog, costul financiar, timpul liber, credința că „Pot să mă descurc și singur, nu am nevoie de psiholog/psihoterapeut.”
Cum ar arată psihologul perfect din punctul tău de vedere?
Nu există un „psiholog perfect.” În cel mai bun caz, putem vorbi despre prototipul psihologului ideal, care ar fi bine să întrunească următoarele trăsături: să fie empatic (adică să se poată pune în pielea pacientului), să fie congruent (adică să existe o congruență între ceea ce spune și ceea ce face), să accepte necondiționat pacientul, însă nu și comportamentele lui și nu în ultimul rând, să știe să asculte și să înțeleagă dincolo de cuvinte, să ajute pacientul să găsească soluții proprii la problemele cu care se confruntă. În acest context, extrem de importantă este relația terapeutică pe care reușim să o construim, relație care poate funcționa sau nu și care face ca pacientul să simtă dacă se află în locul potrivit, cu psihologul potrivit.
Care a fost cea mai mare satisfacție pe care ai avut-o până acum pe plan profesional?
Cea mai mare satisfacție pe care am avut-o până acum pe plan profesional a fost participarea cu un poster științific la Cea de a Noua Ediție a Congresul Internațional de Psihoterapii Cognitive și Comportamentale, care s-a ținut la Berlin, în anul 2019. Posterul a ilustrat prezentarea succintă a unui studiu pilot, despre combaterea procrastinării academice la adolescenți prin două grupuri de intervenție: psihoterapia cognitiv-comportamentală (CBT) și psihoterapia rațional-emotiv-comportamentală (REBT), studiu științific realizat de mine și coordonat de Prof. Univ. Dr. Anca Dobrean. Acest studiu a stat la baza lucrării mele de dizertație.
Cum reușești să te dezvolți pe plan profesional?
Un prim mod prin care încerc să mă dezvolt profesional continuu este participarea la diverse cursuri și workshop-uri de formare din domeniul psihologiei și psihoterapiei.
O altă modalitate pe care o folosesc este autoreflecția. Consider că este extrem de important, ca practician, să fii reflexiv și să fii capabil să te autoevaluezi singur în raport cu o grilă personală pe care ți-o impui în munca de zi cu zi.
Care sunt cele mai mari provocări cu care se confruntă un psiholog?
Empatia dusă la extrem și încărcarea emoțională
Având în vedere că psihologii ascultă zi de zi povești triste de viață, este foarte greu spre imposibil să nu se încarce negativ cu acestea și să nu le aducă acasă. Dacă se află la început și nu știu cum să-și calibreze gradul de empatie astfel încât să nu se lase afectați de istoricul negativ de viață al pacienților, este extrem de greu pentru psihologi să se relaxeze în timpul liber și să se detașeze de munca de la cabinet.
Transferul și contratransferul
Aceste două termene sunt extrem de importante în munca unui psihoterapeut. Transferul reprezintă suma reacțiilor afective pe care un pacient le are în raport cu psihoterapeutul său, tot ceea ce simte pacientul în prezența și în relația cu psihoterapeutul, tot ceea ce el transferă din istoria sa afectivă asupra psihoterapeutului, tot ceea ce retrăiește el (repetiția este cheia de boltă a funcționării psihice) în relația terapeutică și în raport cu psihoterapeutul său. Contratransferul reprezintă suma reacțiilor afective pe care psihoterapeutul le are în raport cu pacientul sau cu relația terapeutică. Cele două subiecte sunt foarte delicate deoarece pot influența (pozitiv sau negativ) foarte ușor demersul psihoterapeutic.
Sindromul impostorului
Sindromul impostorului nu are o încadrare clinică, ci este un tipar psihologic prin care un individ (fie el de profesie psiholog, psihoterapeut sau orice altă meserie) se îndoiește de propriile realizări și trăiește cu o intensă teamă că va fi expus public din cauză că a comis o mare fraudă. Iar dacă trăiești în pielea unui asemenea „impostor“, este de așteptat să te confrunți cu o neputință de a-ți asuma inteligența, abilitățile, munca și rezultatele obținute.
Ai avut momente în care te-ai simțit depașită de situație? Cum te-ai descurcat?
Da, categoric. Cred că orice profesionist se întâlnește la un moment dat cu situații în care se simte depășit. În cazul meu, este vorba de cazurile noi, de acele patologii cu care nu am mai lucrat în trecut. În aceste situații, respect protocolul de intervenție psihoterapeutică validat științific din ghidurile de specialitate, adaptându-le desigur, particularităților clientului cu care lucrez.
Care a fost cel mai impresionant caz cu care ai lucrat?
Cel mai impresionant negativ și trist caz cu care am lucrat a fost cel al unei tinere, abuzate sexual de către tatăl ei, care profita pe urma unui diagnostic psihiatric pe care îl avea fata. A fost un caz foarte solicitant din punct de vedere emoțional, reflectând la extrem toxicitatea unei familii disfuncționale și carențele cu care ne confruntăm privind educația relațională și limitele intervenționale specifice.
Consideri că psihologul are nevoie de psiholog?
Categoric. Ideal ar fi ca fiecare psiholog și psihoterapeut să facă psihoterapie în calitate de client, pentru a-și rezolva propriile probleme, apărute ca urmare a suprasolicitării emoționale continue în relația cu pacienții și pentru a se dezvolta personal în permanență.
Ce planuri ai pe viitor?
În viitor cochetez cu ideea unui doctorat în cercetare în domeniul Psihologiei clinice. De asemenea, în fiecare zi caut să mențin echilibrul între viața profesională și cea personală.
