„Pentru o creatie scriitoricească prin care captează picătura de rouă și oglindește în ea Cosmosul”. Am citat din considerațiile ce au stat la baza acordării Premiului Nobel pentru literatură, în 1974, lui Harry Edmund Martinson, poet, romancier și eseist suedez, considerat „Marele reformator al poeziei suedeze din secolul XX. S-a născut în 1904, în Jamshog, Suedia și a plecat pe calea spre lumină în 11 februarie 1978. Ambii părinți au murit când Martinson era mic, iar scriitorul a rămas orfan la o vârstă fragedă. Așa, fără susținerea părinților, Martinson a fost nevoit să se descurce singur. La vârsta de 16 ani, a fugit de la orfelinatul unde trăia și s-a angajat pe vapor. A petrecut șase ani lucrând pe numeroase nave, dar și ca muncitor în diverse porturi. Acești ani au fost, însă, norocul lui Martinson. Toate experiențele și trăirile lui din acea perioadă i-au servit drept inspirație pentru lucrările pe care aveasă le scrie. De altfel, multe dintre operele lui Martinson gravitează în jurul vieții sale grele din copilărie. Fără a-și fi finalizat vreodată studiile, fără a fi obținut vreo diplomă, suedezul a atins succesul. Datorită extraordinarului lui talent, cum deja am spus, a primit Premiul Nobel pentru literatură în 1974.
Dintre cărțile publicate de Harry Martinson care au fost traduse și în românete, amim : Călătorii fără țel (1932), Capul Adio (1933), Floarea de urzică (1935), Drumul (1936), Drumul spre Calea-ntoarsă (1948) - romane ; Spokskepp (1929), Poeme cosmice (1956) - poezii, ; Realitatea care ucide - eseuri politice.
În august 1934, a participat la Congresul scriitorilor de la Moscova.
