Viața vulcanistului Teodor Curpaș poate fi împărțită în două perioade inegale. Prima perioadă numără 25 de ani, de la 20 august 1939, când s-a născut în satul Gepiș, comuna Lăzăreni, județul Bihor ”nedorit de nimeni”, cum mărturisește cu mare durere. Perioada aceasta de 25 de ani s-a încheiat în vara anului 1964, când, prin repartiție guvernamentală, a ajuns în Satu Mare, orașul natal al soției sale Lia, colega sa de la Facultatea de Filologie din Cluj-Napoca, secția română-rusă, sefă de promoție, pe care și-a ales-o pentru toată viața, la sfârșitul anului III. Dar până să ajungă să preia catedra de limba și literatura română de la Liceul nr.3, azi ”Doamna Stanca” din Satu Mare, Teodor Dorel Curpaș a trecut prin numeroase încercări, urmându-și mama, Marta, cu nume biblic, care a ținut pentru el și locul de tată, mai întâi la Brașov, apoi în satul natal și, după acea grea încercare, în Ștei, pe atunci orașul Dr. Petru Groza.
La Brașov a început formarea lui spirituală, sădită migălos de mama sa Marta, apoi de dascălii săi de la grădiniță până la intrarea la Liceul Metalurgic și Siderurgic din centrul Brașovului. Îmbolnăvindu-se mama sa, a fost obligat să părăsească acel liceu și să se întoarcă în satul natal, unde a devenit ”copil susținător de familie”; îngrijindu-și mama și adunând bani pentru internatul Școlii Medii nr.1, azi Colegiul Național ”Samuil Vulcan” din Beiuș, unde a ajuns în 1954, coleg de bancă cu distinsul său prieten Radu Aron, pe care îi vedeam în aceeași bancă la toate întâlnirile colegiale ale promoției lor. De aici îi vine și renumele onorant de vulcanist și nu oricare, ci unul autentic. Fac această precizare pentru sătmăreni care vor întâlni aici și numele Vulcania. Este o prescurtare a Colegiului Național ”Samuil Vulcan” din Beiuș.
În acest liceu, fondat de episcopul greco-catolic, iluministul Samuil Vulcan, în 6 octombrie 1828, a avut Dorel Curpaș profesori adevărați datorită cărora și-a consolidat prin educație, trăsăturile native de caracter, preluând de la fiecare dascăl din Vulcania beiușană ceea ce putea oferi mai mult: Blândețea de la prof. Alexiu Ardelean; Rigurozitatea de la prof. Cornel Pop;Bunătatea și buna comportare de la prof. Marieta și Adrian Harabagiu; Înțelepciunea și pedagogia vieții de la prof. Vasile Pop; Acuratețea exprimării de la prof.Aurelia Mureșan și prof. Felicia Deleanu; Susținerea minunatelor lecții de română de la prof. Platon Armanca; Umorul sprințar de la prof. C-tin Nenciulescu; Frumusețea comportamentelor manierate de la prof. Maria Racolța; Gustul pentru muzică și disciplină de la prof. Mihai Pop de Bruckental; Seriozitatea și disciplina de la prof. Ioan Iova; cu prof. Iulia Vesa ”a călătorit” prin țară și prin lume la orele de geografie; Bonomia de la Ion Coroianu; Prof. Francisc Matei l-a învățat să fie învingător; Prof Maria Rațiu i-a consolidat sentimentele paterne.
Toate aceste precizări le face colegul și prietenul său intim, ”din tinerețe până la bătrânețe,” Nelu Bondor, la care, subsemnatul, subscriu cu nostalgică aducere aminte căci toți cei amintiți mi-au fost colegi și modele mulți ani în Vulcania noastră beiușană. Aici în Vulcania s-a format omul ”manierat, sufletist, onest, vertical” Teodor Dorel Curpaș. Dragostea de liceul adolescenței sale nu poate fi cuprinsă în cuvinte. Nici toamnele din poezia sa, nici liceul său, mereu admirat, nu se compară cu toamnele și liceul ”cimitir al tinereților” din poezia lui George Bacovia, cu ”pedanți profesori și examene grele”. Examenele grele din Vulcania au fost ușurate de pregătirea și pedagogia excepționale ce caracterizau pe dascălii de aici. După absolvirea liceului, promoția 1957, ultima cu 10 clase, din perioada 1951-1957, ca urmare a refornei învățământului din 3 august 1948, Teodor Dorel Curpaș a lucrat ca factor poștal și ca funcționar la Sfatul Popular din Ștei, pregătindu-se pentru Facultatea de Filologie din Cluj, pe care a urmat-o, ca bursier, în perioada 1959/1960- 1963-1964. Nici cei cinci ani de facultate n-au fost fără greutăți de tot felul. La absolvirea facultății a ales împreună cu Lia, soția sa, orașul Satu Mare, cum arătam.
Din toamna anului 1964 începe a doua perioadă a zbuciumatei sale vieți care se închee în noaptea de 7/8 noiembrie 2020, când Teodor Dorel Curpaș trecea spre cele veșnice, la Tatăl Ceresc, după o activitate impresionantă de 56 de ani închinată Sătmarului, orașului și județului Satu Mare. În acest oraș, la început străin pentru el, a fost profesor și director de liceu, director la Casa Corpului Didactic a județului, Președinte al Culubului de fotbal ”Olimpia”Satu Mare pe care l-a dus în Divizia A, iar în 1979, jucând la București în finala Cupei României cu ”U” Craiova, după ce eliminase echipe atunci de top, precum UTA, Corvinul Hunedoara și F.C. Argeș, echipa marelui N. Dobrin pe care l-a apreciat și de care a fost foarte apreciat. Aceasta nu era la îndemâna oricui, căci legendarul Nicolae Dobrin intrase în folclor: ”Ce ne facem cu Dobrin/ că ne-ascunde mingea/ Și n-o mai găsim”. O perioadă de 5 ani, între 1991-1996, a fost trimis de Guvernul României la Facultatea de Limba română a Universității de Stat din Ujgorod – Ucraina, unde a scos prima promoție de profesori de română pentru diferite localități și din Zakarpatia, activitate pentru care a fost răsplătit cu titlul de Doctor Honoris Causa al acelei universități ucrainiene. După o absență de 5 ani din Satu Mare, la revenire, a fost numit Inspector general la Inspectoratul Școlar Județean, candidând și la Primăria municipiului, apoi chiar la demnitatea de senator din partea PUNR, în 1996. Peste tot pe unde a trecut a avut rezultate excepționale, amprenta sa rămânând profund vizibilă în toate locurile alături de cele multe scrise, căci scripta manent.
N-a fost leneș cu scrisul, cum însuși afirma, debutând cu grupaje de versuri la revistele ”Familia”, ”Steaua”, ”Tribuna”, ”Flacăra”, pentru a ajunge cu volumele de poezie și proză la cifra 45. În ultimii ani ai vieții a lucrat cu maxim succes la Trustul de Presă al Gazetei de Nord-Vest (GNV) scriind frecvent la aceasta și realizând la Nord- Vest TV (NVTV) trei emisiuni:”Școala sătmăreană”, ”Glasul bisericii” și ”Oameni și fapte”; aceasta fiind difuzată 50 de minute de trei ori pe săptămână. Aceste emisiuni surprind clipa, ziua de azi, după îndemnul poetului latin Horatius Carpe diem! - Bucură-te de ziua de azi! - din Ode 1, 11, 8. Dar, pentru a nu rîmâne doar o clipă sau o zi nici cele de la NVTV, nici cele de la Gazeta de Nord- Vest, Dorel Curpaș le-a adunat scriindu-le în cele 11 volume Oameni și fapte, realizând, mutatis mutandis, - schimbând ceea ce trebuie schimbat-, un ”roman” cu sute de personaje reale, comparabil, poate prin dimendiuni cu În căutarea timpului pierdut sau prin observația socială cu nuvelele Plăcerile și zilele ori cu eseurile Pastișe și amestecuri ale prozatorului francez Marcel Proust (1871-1922), iarși schimbând ceva ce trebuie schimbat, dar deplin conștient că scripta manent – cele scrise rămân și că ” Muti magistri sunt libri” – Cărțile sunt dascăli muți.
Cele mai multe dintre personalitățile prezentate apar drept modele printre semeni. Ele sunt din toate mediile sociale, ”de la vlădică până la opincă”, reprezentând biserica, școala, armata, cei trei stâlpi ai durabilității unei societăți. Se deplânge slugărnicia în negocieri și cedarea pe gratis a tot ceea ce avem mai scump, disprețuirea adevăratelor valori, ura, dușmănia, invidia și reaua-credință, de care, din păcate, a avut parte chiar și un om minunat, cum a fost Teodor Curpaș, care era mereu ”în slujba adevărului, a intereselor celor mulți, a interesului național.” Atunci, ne întrebăm cu durere: de ce a fost ostracizat acest om? Chiar peste tot acționează niște detractori înrăiți? Poate au invidiat talentul său, hărnicia sa, legătura de înaintașii săi, de limba și de obiceiurile acestora, de pământul țării pe care a iubit-o cu tot sufletul și cu tot cugetul său. Acestea sunt de invidiat sau de admirat? Probabil că detractorii au încercat ostracizarea lui din cauza francheții ce-l caracteriza.
”M-am gândit – scria el cu durere - că la noi adevăratele valori sunt vădit disprețuite, iar scara pe care sunt așezate este mereu răsturnată…Văd cum unii lideri, ce conduc partide și întreaga societate se fac că nu știu și nu observă trista realitate, că ei n-au nicio vină” și asta … după ce au distrus România.[1]”. Deși o spune cu franchețe, el totuși suferă pentru că ”unii dintre semenii noștri par să nu-și mai aducă aminte de nimic, să nu-i mai impresioneze nimic, nici pilda lucrătorilor tocmiți la vie, nici cea a talanților, a femeii păcătoase, a fiului risipitor, a semănătorului, nici cea a vameșului și a fariseului, a oii pierdute, nici mersul pe mare, nici minunea înmulțirii pâinilor, nici potolirea furtunii pe mare, nici pescuirea minunată, nici teribila lecție despre singurătate și rugăciunea din Grădina Ghetsimani, nici Cina cea de Taină…, nici trădarea lui Iuda Iscarioteanul…, nici lepădarea de la al treilea cântat al cocoșilor, nici întâlnirea cu Pilat, nici calvarul spre locul Căpățânii, nici batjocorirea cu cununa de spini, nici biciuirea, nici răstignirea, nici oțetul dat în loc de apă, nici împărțirea hainelor Lui la sorți, nici măcar întunericul din ceasul al șaselea asupra Pământului, nici înmormântarea și Învierea Lui”…[2]
În Strigătul inimii,și în Oameni și fapte, Teodor Curpaș se prezintă cititorilor direct, ca într-un curriculum vitae, cerut la un interviu. Dar, biografia lui Teodor Curpaș ar putea fi reconstituită şi din multe din poeziile lui din cele 34 de volume. Poate că cineva, cândva, se va încumeta cu răbdare să facă această reconstituire. Memoria lui ar merita truda aceasta. Noi încercăm aici în puţine cuvinte, Mulţumim in parvo, să ‚,demascăm’’ ceea ce ne-a îngrozit în mod neaşteptat, adică moartea lui năprasnică, în singurătatea lui, întrebându-ne: A avut Dorel Curpaş premoniţia morţii? Răspunsul ni-l oferă primele două versuri din poezia Sicriul nou[3]. ,, La intrarea în viaţă, drept zestre/ Fiecare primim un sicriu” Deci, ca oricare dintre semeni, Dorel Curpaş este conştient că omul percepe moartea ca pe un dat firesc, că, după cum spunea Ilie Miniat, ,,nimic nu-i mai sigur ca moartea’’, adică toţi avem conştiinţa faptului că dacă ne-am născut trebuie să şi murim, moartea, alături de naştere şi nuntă, fiind unul din cele trei momente importante din viaţa noastră.
Toţi marii poeţi ai lumii au glosat pe tema morţii. A-i evoca pe toţi ar fi, aici, imposibil. Ne referim doar la Vadim Tudor, care la Ultima cafea încearcă o negociere cu moartea, rugând-o să-i mai lase ,,pe cer încă , steaua’’. Rugămintea poetului nu este ascultată. Dar acesta declară curajos în final: ,,… nu-mi este frică de tine/ Ţi-am pus soriceoaică-n cafea’’.
Dorel Curpaş dialoghează cu moartea în multe din poeziile sale, declarându-și de fiecare dată aversiunea faţă de ea: ,,Te urăsc, moarte, de nu-ţi dai seama/ De când ai luat-o pe mama/ Când te-am implorat căzând în genunchi …/Nu, nu te iubesc,moarte!”[4]. Deşi Teodor Curpaş declară ritos că ,,Fugim de gândul ce-i zicem funebru’’, el nu scapă de unele Gânduri despre moarte şi suferă pentru că moartea a ,,distrus familii fără puteri de-a se reface ’’[5]. Până la căsătorie şi până la venirea copiilor dragi, familia lui Dorel Curpaş a fost mama şi bunicul, pe care-i evocă adesea cu nostalgie în multe poezii. De pildă, Mamei îi declară: ,,Niciodată nu-ţi voi spune îndeajuns/recunoştinţa’’[6] Iar, după trecerea ei la Tatăl Ceresc; Ruga pentru mama este zilnică: ,, Nu există zi din fiecare an/ Şi din anii pe care încă-i simt că-i am,/ Să nu simt jalea mamei ca pe o neagră apă,/ Lăsată-n ţintirim să nu ne mai încapă.’’[7]
Prin sensibilitate sau prin unele teme ale poeziilor sale, Teodor Curpaş se aseamănă cu unii din marii noştri poeţi, Eminescu, Coşbuc, L. Blaga, Arghezi ş.a. De pildă, versurile: ,,Şi oameni aleşi tot vin,/Având în iesle o lumină/ Din Tisa până la Hotin’’[8] - ne duc cu gândul la Doina lui Eminescu pe care-l şi evocă în poezia Lui Eminescu[9]. Imaginea mamei poate duce spre Coşbuc, la fel şi poezia Fiul plecat din vol. Suflet natal. Poezii ca Satul meu, Satul-sat, Autobiografie, Numele meu, Eu şi altele, amintesc de 9 mai 1895 sau Autoportret ale lui Lucian Blaga ,,mut ca o lebădă…’’ Numeroase poezii despre poet şi poezie în care Teodor Curpaş îşi exprimă crezul artistic trimit la cele treizeci de arte poetice ale lui Tudor Arghezi. Dar Dorel Curpaş rămâne el însuşi, un poet original prin sine însuşi, iar nu un epigon al iluştrilor săi înaintaşi.
Prietenul acesta al nostru, poetul Teodor Curpaş, având, cum spuneam, presimţirea morţii, ne spunea Voi pleca: ’’Mi-e teamă că n-o să mai rămân, / Că am să plec pe alt tărâm…/ Mă voi muta în crâng de lacrimi şi lumini…/ Ş-atunci, desigur, n-am să mai revin,/ Sunt sigur că plecarea e scrisă ca destin’’[10]
Da, prietene, aşa cum ai prevăzut, ai plecat; din partea noastră, la plecare, erai Singur… chiar singur![11] Şi totuşi nu ai fost chiar singur, deoarece ţi-a fost aproape Biruitorul suprem, cu o parte din îngerii ce-L înconjoară. Biruitorul[12], ,,Veşnicul luptător, în veci Biruitor’’, pretutindeni a făcut din tine aici, pe Terra, un învingător, un biruitor al tuturor greutăţilor, nu puţine, pornite încă din prima copilărie. Închizând ochii în noaptea de 7 spre 8 noiembrie, adică sub protecţia Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, suntem convinși că ei vor susţine înălţarea sufletului tău, ,,în familia Domnului/, condus de îngeri în mătăsuri albe/ Pe melodia potrivită naiului’’,[13] ca o consecinţă firească pentru ,,armoniile porumbului desfăcat/ Şi arpegii înălţate amintirilor’’[14] şi pentru multe alte imagini artistice atât de frumoase care te fac nemuritor, încât poţi spune împreună cu marele poet latin Horatius: ,,Non omnis moriar multaque pars mei/vitabit Libitinam’’[15],<< Nu voi muri de tot şi mare parte de mine mă va feri de moarte>>. Așadar, prin scrierile tale ai învins moartea, căci ,,scripta manent’’<<cele scrise rămân>> Prin ele, prietene, eşti nemuritor. Deci ai învins moartea care adesea te obseda.
