Fotograful Remus Țiplea a terminat Academia Comercială, iar pe lângă fotografie îi place și grădinăritul, să tundă, să ude plantele, iubește Țara Oașului. Oșenii sunt ca somonii, vin acasă și își lasă rodul muncii, nu mor ca și somonii însă le moare sufletul că merg înapoi în străinătate, spune acesta.
Cum și când a început pasiunea pentru fotografie?
Pasiunea pentru fotografie a început pentru mine în 2004, când s-a născut fiul meu. Am pozat o perioadă destul de lungă de timp cu telefoanele care erau pe vremea respectivă, cu camere de foarte puțini megapixeli și așa am început să mă „microbez”. Scoteam fotografiile pe hârtie, la noi în oraș și tot făceam albume. Acele fotografii le-am arătat unui prieten care e fotograf și el m-a zăpăcit să îmi cumpăr un DSLR. Astfel, în anul 2009 mi-am cumpărat primul aparat foto profesional și am început să fac primele mele fotografii, să zic așa. La început era nașpa, nu știam să setez aparatul și ieșeau pozele ba mișcate, ba fără focus, ba luminozitatea nu era potrivită, mă tot enervam și ziceam că făceam eu poze mai faine cu telefonul....
Ce tip de fotografie îți place cel mai mult să faci?
Nu pot să zic că îmi place doar un anumit tip de fotografie, cu timpul am învățat să lucrez în proiecte de durată, iar fotografia pe care o fac e fotografia pe care mi-o trebuie, dacă lucrez într-un proiect cu religie, fac fotografii cu biserici, daca fotografiez nunți oșenești, fac genul acela de fotografie, dacă nu am nici un proiect, merg în curte, unde am un pic de apă, niște tufișuri și acolo se ascund o grămadă de libelule și astfel mă focalizez pe fotografia macro, așa s-a născut „Bulbucații”.
Cum ți-ai descrie stilul și cum l-ai dobândit?
Nu cred că am neaparat un stil. Eu pozez pur și simplu în proiectele pe care le fac cât mai sincer și în marea majoritate a cazurilor, nu intervin absolut deloc, noi suntem martorii tăcuți, invizibili, din umbră, care de fapt copiem realitatea pe care o digitalizam și o transformăm ulterior pe hârtie.
De unde te inspiri?
De pe teren. La început am pozat mirese, îmi plăcea foarte mult să fac portrete mireselor, am o serie amplă pe care am expus-o în multe locuri, serie numită „Frumoasa Satului”. Apoi am început să fac o serie cu ceterași, socăcițe, despre îmbrăcatul miresei, gătitul mirelui, și încetuc am desfăcut nunta într-o grămadă de fire și firicele și am făcut o carte în care am desfăcut nunta în 12 capitole. Fotografia documentară este o chestie analitică pe care o faci la fața locului, și astfel inspirația vine de pe teren.
Din punctul tău de vedere, care este lucrul pe care îl surprinde fotografia și ochiul uman nu?
Ochiul uman, ca și vorba aia, e ca privirea care trece prin tine, ochiul uman vede și în spatele unui subiect și peste și de multe ori sunt lucruri pe care cu ochiul liber nu le vezi, chiar și eu le descopăr de multe ori acasă în fotografii, lucruri în planul unu sau doi, lucruri pe care în momentul acțiunii nu le vezi pentru că esti prea concentrat pe subiect, pe prim plan, pe încadrări, lumini, expuneri, iar planul al doilea, al treilea, deși eu mă lupt din răsputeri să creez povești pe toate planurile posibile și toate să spună câte ceva , dar nu de fiecare dată observ toate lucrurile. Astfel cu aparatul foto nu dai greș, el le magazinează și rămân acolo pe veci.
Ce înseamnă pentru tine o fotografie reușită?
Pentru mine, o fotografie reușită înseamnă o fotografie pe care poți să o folosești atunci când vrei să o folosești.
Care a fost cea mai mare provocare pe care a trebuit să o înfrunți ca fotograf?
Cea mai mare provocare pe care a trebuit să o înfrunt până acum a fost nu faptul că a trebuit să fotografiez ceva, ci faptul în sine că a trebuit să merg să dau un album de fotografii unei persoane. L-am cunoscut pe omul care a condus cea mai mare firmă, în Germania, am spus că eu și mor dacă nu merg să îi dau albumul. Când i-am dat cartea, mi-am dat seama cât de uman poate să fie un om de talia lui. Și chiar asta a fost provocarea, că a trebuit să am curaj să merg să îi dau albumul, am facut astfel și una dintre cele mai tari chestii de marketing, el tinea cartea mea la piept și toată lumea își făcea poze cu el. Ulterior, încurajat de soția mea, am cumpărat o carte de-a lui și am stat la un rând imens ca să primesc un autograf, și să fac o fotografie cu el, iar în poza am apărut eu cu cartea lui în mână, iar el cu a mea.
Care sunt satisfacțiile domeniului?
Când te duci în marile orașe în care nu visai vreodată să te întâlnești cu cineva și te oprește lumea pe stradă și îți spune „Salut! Ești Remus Țiplea” și în momentul ala îmi pică fața, mă iau lacrimile.
Ce vrei să transmiți prin fotografiile tale?
Nu știu dacă cineva se gândește că atunci când o să publice fotografia respectivă vrea să transmită sentimentul x, y sau z. Fotografiile pe care le fac eu, de obicei trebuie să se lege între ele, trebuie să aibă continuitatea și puterea ca puse împreună într-un singur album să arate povestea. Individual nu am creat niciodată o fotografie care să zic că poza asta trebuie să zică un anumit lucru.
Cât de important este echipamentul atunci când fotografiezi?
Am publicat anul trecut un articol în National Geographic, în nava mamă, sunt singurul român care a publicat un articol de autor într-o revista care apare din anul 1888. Ultimele poze pe care le-am făcut în cadrul proiectului dintre care două sunt și publicate în revistă, sunt realizate cu un aparat Sony stricat. Deci echipamentul nu știu câtă importanță are, dacă știi să îl folosești.
Știm că esti fotograf la National Geographic România. Ne poți povesti experiența?
Povestea este destul de lungă, m-a contactat cineva pe Facebook o domnișoară doctor antropolog universitar în Cluj la UBB care mi-a zis ca a mai făcut articole pentru National Geographic și că acum ar vrea să facă unul despre Țara Oașului și căuta un fotograf pe lângă care să stea și să înțeleagă ce se întâmplă, iar eu să îi dau pozele. Ea a venit timp de trei ani, în perioade diferite și într-un final am reușit să facem primul articol și după primul articol din 2018 până acum am făcut vreo 10, din care am prins și patru coperte.
Ce planuri de viitor ai?
Vreau ca anul acesta să termin două cărți, partea de documentare pe teren am facut-o de ani de zile, sunt într-o fază foarte avansată, am făcut și refăcut selecțiile, cartea va avea 11 capitole, peste 200 de fotografii și o să am cea mai tare copertă din lume, e desenată de fiul meu, cu titlul „OI”.
