"Suflet de copil...
O fetiță blondă cu un zămbet larg își punea casca invers pe cap…un băiețel încerca să se încalțe cu bocancii mei expuși…alții doi se îmbrânceau pt o bucată de ciocolată…un altul închidea în spatele meu toate ușile de la mașinile de intervenție…o fetiță număra pasările din copacii bărtânului parc…cu toții gândeau cu voce tare…cu vocea inocentă a copilăriei! Cu toți anii petrecuți în munte, cu toată experiența de viață… pentru o clipă am rămas blocat, întrebându-mă dacă voi avea capacitatea de a-i face atenți la cele ce-mi propusem a le transmite, de a-i captiva, de a-i face să înțeleagă muntele și poveștile lui. Îndoiala mi se risipi, și-mi recăpătai încrederea, în momentul în care educatoarea revenise în mijlocul lor. Doar prin simpla ei apariție se făcu liniște și se strănseseră în jurul ei, precum puii lângă cloșcă. O iubeau!…era educatoarea lor, mama lor adoptivă, și nu i-ar fi ieșit nici unul din cuvânt. După prezentarea mea de către d-na educatoare, înconjurat de cei mici cu privirile ațintite asupra mea, am putut să-ncep povestea munților și a oamenilor în roșu, a salvamontiștilor. Ne-am împrietenit repede, sunt copii, au încă sufletul curat, nepătat de răutățile și fariseismul omului matur și a fost mai ușor decât m-am așteptat.
-Ce este asta? Funieeeee, răspund în cor. Nuuu…este o coardă!
-Ce este asta? Geantăăăă, răspund în cor. Nuuu…este un rucsac!
Și uite așa, încet , încet aduceam cunoștințe noi, în viețile lor! Acești micuți vor crește mari, va veni adolescența cu a sa dezinvoltură, studenția cu a sa nebunie frumoasă…și vor pleca pe munte…pregătiți! Ei vor ști că au nevoie de bocanci, parazăpezi, rucsac și multe altele, adică de un echipament adecvat muntelui. Și am convingerea că își vor reaminti că cineva în copilăria lor, îmbrăcat în roșu, le povestise că munții sunt acolo sus… unde pământul atinge cerul!"
