Cât în lume am umblat,
Sat mai mândru n-am aflat.
Tăt cu oameni de-omenie
Dumnezeu Sfântu’ și-i țâie.
De la Savianu din șură
S-o auzât o strâgătură.
Strâgătură de-onorat,
Tăț’ acii ne-am adunat
Cu drag cu tăț’ ‘om lucra,
Când a hi rând, ‘om juca.
Clacă pă Danț s-o lăsat
În Mădaras, hăpt in sat .
(Versuri Vlad Deac)
Mădărăseni, ardudeni, sătmăreni, scoateți cămeșile tradiționale de la păstrare, din lăzile de zestre care mai sânt, ori de prin lădoaiele bunicilor și haideți la danț, o “Clacă pă danț”, la șură lui Ghiță Săvianu din Madaras, duminică, după ieșitu’ de la biserică. Gazda noastră își lucră lucru’ și apoi ne cinstește cu muzică, joc și bucate alese.
„Claca pă danţ” este o particularitate a tradițiilor românești cu funcție socială și de inițiere. Era îndătinată în sate din zona de nord-vest a României, până la dispariţia jocului duminical și era organizată de feciorii holtei. Gazda clăcii era întotdeauna un gospodar care cerea un număr de clăcani de la chizăşii aleși de feciori pentru munca cărora gazda plătea muzicanţii in bani, in funcție de zilele de muncă prestate de tineri. După ce feciorii se apucau de muncă, muzicanţii arvuniți cântau aproape tot timpul în faţa clăcanilor. Gazda aducea prânzul, iar lucrul continua până la gustare, când clăcanii erau serviţi cu horincă, fasole cu ciont, plăcintă cu brânză și “ciurigăi”. După masa de la amiază flăcăii jucau cu fetele un ceas bun. La sfârşitul zilei clăcanii erau primiţi la casa gazdei, unde li se pregătea un ospăț în şură, bun prilej de joc și voie bună. (Pamfil Bilțiu- Memoria ethnologică nr. 64 - 65 * iulie - decembrie * 2017 An XVII)
