RĂSPUNSUL EPISCOPIEI ORTODOXE ROMÂNE A MARAMUREȘULUI ȘI SĂTMARULUI
La mesajul public adresat de reprezentantul Bisericii Catolice Unite cu Roma, Arhiepiscopul de Alba-Iulia și Făgăraș, Cardinal Lucian Mureșan, Primului Ministru al României, Șefului Cancelariei prim-ministrului, Secretarului General al Guvernului și Secretarului de Stat pentru Culte
Episcopia Ortodoxă Română a Maramureșului și Sătmarului, prin Episcop IUSTIN și Mănăstirea Ortodoxă Română „Sf. Apostoli Petru și Pavel” Bixad, cu sediul în loc. Bixad județul Satu Mare, reprezentată de Arhiereu Vicar al Episcopiei Maramureșului și Sătmarului și stareț al mănăstirii, PS Timotei Sătmăreanul, din încredințarea PS IUSTIN, Episcop al Episcopiei Maramureșului și Sătmarului,
Prin prezenta, supunem atenției publice punctul de vedere al Mănăstirii cu privire la „solicitarea” făcută de către reprezentantul Bisericii Catolice Unite cu Roma, Arhiepiscopul de Alba-Iulia și Făgăraș, Cardinal Lucian Mureșan, Primului Ministru al României, Șefului Cancelariei prim-ministrului, Secretarului General al Guvernului și Secretarului de Stat pentru Culte, de a nu fi adoptată hotărârea de guvern prin care lăcașul de cult al Mănăstirii Bixad urmează a fi transmis în administrarea Secretariatului de Stat pentru Culte și în folosința gratuită a Mănăstirii Ortodoxe Române „Sf. Apostoli Petru și Pavel” Bixad.
Punctul nostru de vedere este fundamentat pe adevărul istoric, juridic și de fapt, adevăr pe care îl vom expune în cele ce urmează și care dorim a fi avut în vedere în momentul în care se va decide soarta acestui așezământ monahal, greu încercat de-a lungul timpului de acțiunile întreprinse de Biserica Greco - Catolică Unită cu Roma pentru a uzurpa dreptul celor care au ctitorit acest așezământ (fiind construită de comunitatea religioasă ortodoxă din regiune în jurul anului 1614 –lăcașul de cult reconstruit după un incendiu, în anul 1700- când este atestată istoric existența ei în regiune, așa cum vom demonstra în cele ce urmează) și care au fost nevoiți să lupte pentru credința lor și păstrarea acestui sfânt lăcaș.
Din păcate, istoria zbuciumată a Ardealului, ocupat „...după ce Transilvania a ajuns sub stăpânirea Habsburgilor (1688-1918)”- după cum se exprimă istoricul Ștefan Meteș în cartea „Mănăstirile românești din Transilvania și Ungaria” Tiparul Tipografiei Arhidieceze – Sibiu 1936, p.179 și următoarele - a făcut ca susnumitul cult să reușească ocuparea așezământului monahal în anul 1759, când au fost instalați în mănăstire călugării bazilitani, mănăstirea ființând ca lăcaș de cult greco - catolic până în anul 1948 când cultul greco-catolic a fost desființat de către regimul comunist aflat la putere în România.
După anul1948, inițial mănăstirea a fost abandonată de Statul român, fiind ulterior dată în folosința cultului ortodox, recunoscut de stat.
Conform documentelor aflate în arhiva mănăstirii, așezământul monahal a fost locuit și întreținut de către călugării ortodocși, anterior anului 1952 (fără a se putea stabili cu exactitate data), fiind folosit în mod neîntrerupt până în prezent.
ÎN CE PRIVEȘTE SITUAȚIA JURIDICĂ
După anul 1989 au fost făcute demersuri de către cultul greco-catolic (atât în fața autorităților cât și în justiție) pentru „retrocedarea” bunurilor care au fost preluate de stat în anul 1948, pretinzând că anterior acelui an au fost proprietari ai imobilelor terenuri și construcții, bunuri ce se aflau de fapt la acea dată doar în folosința cultului și nu în proprietate (așa cum rezultă din înscrierile din cartea funciară).
Pentru a crea aparența de legalitate a demersului său, cultul greco-catolic, prin Episcopia Unită cu Roma Greco-catolică Baia Mare, a susținut că Mănăstirea Bixad a fost înființată în anul 1700 de către călugării bazilitani din Ordinul Sf. Vasile cel Mare, pe terenuri care au fost donate de locuitorii localității Bixad.
Urmare demersurilor susnumitei episcopii:
I. În ce privește terenurile, în anul 1992, a fost emisă de către guvernul român HG nr. 466/1992, care aprobă o listă de inventar pretins a fi fost întocmită de către o Comisie centrală instituită la nivelul guvernului, comisie care ar fi centralizat inventarele întocmite de comisii locale, constituite la nivelul consiliilor județene.
HG 466/1992 face referire în preambulul său la o altă hotărâre de guvern anterioară, respectiv HG 577/1990, prin care s-ar fi dispus constituirea comisiilor mai sus amintite și care ar fi trebuit să identifice bunurile proprietatea cultului greco - catolic și să întocmească liste de inventar, în vederea retrocedării acestora.
Prin HG 466/1992 au fost retrocedate cultului greco - catolic terenurile identificate în CF cu numerele topografice 2939 și 2942, cu o suprafață totală de 11.088 mp și două construcții edificate pe aceste terenuri.
După aprobarea listei de inventar, conform celor de mai sus, Episcopia Unită cu Roma Greco-catolică Baia Mare, a formulat acțiune în revendicare împotriva Mănăstirii Ortodoxe Bixad, în posesia căreia s-a aflat așezământul monahal, litigiul fiind soluționat prin Sentința 180/2011 a Tribunalului Mehedinți, pronunțată în dosarul nr. 6184/2010, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 341/2011 a Curţii de Apel Craiova, Mănăstirea Ortodoxă Bixad fiind obligată să lase Episcopiei greco-catolice Baia Mare, în deplină posesie şi proprietate terenurile identificate cu nr. topografice 2939 şi respectiv 2942, împreună cu construcţiile edificate pe aceste terenuri, respectiv Preventoriul pentru copii.
Această soluție a fost fundamentată de către instanțe pe argumentul că reclamanta Episcopia Unită cu Roma Greco-catolică, Baia Mare este proprietar al imobilelor revendicate conform hotărârilor de guvern menționate mai sus, fără ca aceste instanțe să verifice însă legalitatea acestor hotărâri.
Întrucât terenurile în cauză făceau obiectul dreptului de proprietate și al Consiliului Județean Satu Mare, a fost formulată contestație la executare în raport cu Decizia Curții de Apel Craiova, Mănăstirea Ortodoxă intervenind în proces în susținerea contestatorului precum și în interes propriu.
În cadrul acestui proces, în dosarul nr. 1607/266/2013 aflat pe rolul Judecătoriei Alba Iulia, a fost invocată nelegalitatea celor două hotărâri de guvern, și a fost dovedit faptul că HG 577/1990 nu a fost publicată niciodată in Monitorul Oficial al României, că nu s-au constituit niciodată comisiile de inventariere prevăzute de Legea 126/1990 și că nu a fost efectuată nicio inventariere în vederea retrocedării.
Acest fapt este atestat de adresele înaintate Judecătoriei Alba Iulia de către următoarele instituții: Monitorul Oficial, adresa nr. 2535/07.04.2022; Secretariatul de Stat pentru Culte, adresa nr. C-1311/02/05/2022; Instituția Prefectului Județul Satu Mare, adresa nr. 4103/SJ/27.04.2022; Primăria Comunei Bixad, adresa nr. 3178/29.04.2022; Secretariatul General al Guvernului, adresa nr. 15A/CA/23.02.2022; Adresa nr. BRP-4184-C/21.06.2022 a Serviciului Arhive Naționale Istorice Centrale.
În ce privește HG nr. 466/1992, care a fost adoptată în vederea aprobării listelor de inventar (așa cum ar fi rezultat acestea dacă ar fi fost efectuată inventarierea de către presupusele comisii locale și ulterior centralizate de Comisia Centrală), este fundamentată pe Legea 126/1990(care impunea inventarierea imobilelor cerute la retrocedare) și pe HG nr. 577/1990 (act inexistent juridic așa cum am precizat mai sus).
Întrucât a fost încălcată legea 126/1990, pe care o invocă, și s-a avut în vedere o hotărâre de guvern inexistentă, consecința adoptării în mod viciat a hotărârii de guvern 466/1990 este aceea a nulității, dată în primul rând de faptul că hotărârea este nelegală întrucât aprobă inventare care nu există (pentru că nu au fost efectuate, comisiile nefiind înființate), iar în al doilea rând, prin aceasta încalcă dispozițiile imperative ale Legii 126/1990 conform cărora „retrocedarea va fi efectuată după inventarierea bunurilor de către comisii de inventariere constituite în baza unei hotărârii de guvern.
Având în vedere că aceste comisii nu s-au înființat niciodată și inventarierea nu a fost efectuată, retrocedarea făcută prin HG 466/1992 este nulă de drept.
În prezent, în dosarul nr. 1607/266/2013 a fost pronunțată hotărârea nr. 2074/2022, prin care s-a constatat nelegalitatea HG 577/1990. Sentința nu este definitivă.
Date fiind cele de mai sus, susținerea Bisericii Greco Catolice Unite cu Roma, prin reprezentantul său, în sensul că prin decizia Curții de Apel Craiova i-au „...fost restituite clădiri și terenuri în suprafață de 11.088 mp, este total eronată întrucât în cadrul procesului de revendicare nu se restituie nimic, ci doar este confirmat un drept de proprietate (în cazul de față confirmarea, așa cum am arătat mai sus, s-a făcut într-un mod cu totul superficial, eroare a instanței care a fost evidențiată în procesul ce se desfășoară în prezent în dosarul nr. 1607/266/2013).
„Restituirea” s-a produs prin hotărârile de guvern în condițiile precizate mai sus și s-a dovedit a fi nelegală.
Precizăm că utilizarea frecventă, în mesajul public, a noțiunilor juridice de restituire și retrocedare (noțiuni ce sunt specifice doar procesului de retrocedare reglementat de legea 126/1990 și respectv OG 94/2000, cu modificările ulterioare), în condițiile în care cultul greco - catolic a urmat procedurile judiciare de drept comun, adresându-se instanțelor judecătorești cu acțiuni în revendicare, proceduri care erau și sunt subsidiare procedurilor de retrocedare reglementate de actele normative menționate mai sus, este de natură să creeze în spațiul public o confuzie cu privire la modul în care cultul a acționat în scopul redobândirii proprietăților. În concret se creează aparența că au fost urmate procedurile de retrocedare, ceea ce nu este adevărat așa cum rezultă din cele ce preced.
II. În ceea ce priveşte lăcaşul de cult al mănăstirii, Episcopia greco-catolică Baia Mare a formulat diverse acțiuni în justiție, urmând dreptul comun în materia proprietății (inițial în instanța de contencios administrativ, ulterior în instanța de drept comun), ignorând și în acest caz procedurile speciale existente în ceea ce privește retrocedarea averilor bisericești.
Astfel, prima acțiune judecătorească a fost formulată în Dosarul civil nr. 1167/25/2007 al Curții de Apel Oradea – Secția Comercială și de Contencios Fiscal, acțiune respinsă definitiv de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 1265/04.03.2010.
A doua acțiune judecătorească privitoare la revendicarea lăcașului de cult al mănăstirii a fost formulată în dosarul nr. 144/83/2011 al Tribunalului Satu Mare, în care Biserica Unită cu Roma, Greco-Catolică, prin Ordinul Greco-Catolic „Sf. Vasile cel Mare” a formulat acțiune în revendicarea lăcașului de cult (iarăși acțiune de drept comun, ocolind din nou procedura specială prevăzută de Decretul-Lege nr. 126/2007) acțiune care a fost respinsă de Tribunalul Satu Mare prin Sentința nr. 3052/D/05.10.2011, cu motivarea că: „…reținând consecințele juridice pe care le emană înscrierea din cartea funciară (…) în temeiul principiilor legalității, al opozabilității față de terți și al efectului constitutiv de drepturi (…) reclamanta (BURGC, prin Ordinul Greco Catolic „Sf. Vasile cel Mare”) nu a făcut dovada dreptului său de proprietate…”
Această sentință a rămas definitivă și irevocabilă prin Decizia nr. 222/01.02.2017 a Înaltei Curti de Casație și Justiție, pronunțată în dosarul nr. 144/83/2011***, prin care s-a respins acțiunea BURGC/Ordinul „Sf. Vasile cel Mare” privind revendicarea imobiliară a bisericii mănăstirii Bixad. Pe fondul deciziei, ICCJ a reținut că acțiunea reclamantei nu este întemeiată întrucât nu sunt îndeplinite condițiile de retrocedare prevăzute de Decretul-Lege 126/1990, modificat și completat de OUG 64/2004 și Legea 182/2005, astfel că a menținut în totalitate dispozițiile Sentinței civile nr. 3052/D/05.10.2011 a Tribunalului Satu Mare, la care am făcut referire mai sus și care a statuat că cultul greco –catolic nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra lăcașului de cult al Mănăstirii.
(Privitor la înscrierile în cartea funciară privitor la terenul identificat cu numărul topografic 2938, respectiv cel aferent lăcașului de cult, facem mențiunea că, la fel ca toate celelalte, s-a aflat în posesiune faptică înscris în CF 153 Bixad, fiind transferat în anul 1926 în CF 1262, în posesia Ordinului Greco-Catolic Sf. Vasile cel Mare, conform înscrierii din coala B poziția 32 din CF 153 Bixad, în baza Încheierii OCPI nr. 41/1926 și a unui document denumit în respectiva înscriere drept „ ... actul obligatoriu din 22 nov 1925 aprobat de autoritatea superioară bisericească nr. 5578/1925 ...”. La solicitarea noastră către OCPI Negrești Oaș, nr.13339/12.09.2022, de a ne fi eliberate copii de pe aceste documente, răspunsul este că aceste documente nu există în arhiva OCPI Satu Mare).
Față de cele de mai sus, este evident că, susținerea reprezentantului Bisericii Greco Catolice Unite cu Roma, în sensul că lăcașul de cult al Mănăstirii Bixad a fost cerut la retrocedare, fiind proprietatea sa, nu reflectă realitatea. Lăcașul de cult, cu terenul aferent nu figurează printre numerele topografice consemnate în cererile pe care aceasta le-a făcut la Primăria Bixad, respectiv Comisia Specială de Retrocedare a bunurilor cultelor religioase. Este de precizat aici că, chiar dacă acest imobil ar fi fost menționat în aceste cereri (și noi nu avem cunoștință), retrocedarea lăcașelor de cult, potrivit dispozițiilor legale referitoare la retrocedarea acestor imobile, nu era în competența acestor instituții, pentru retrocedarea lor existând o procedură specială.
Prin urmare, considerăm că este important să fie cunoscute public aceste aspecte juridice pentru a se înțelege corect care este adevărul în aceasta dispută care se poartă pe seama unui lăcaș de cult, monument istoric și pe seama locuitorilor localității Bixad și nu numai, care în egală măsură sunt privați de exercitarea rolului și scopului acestora, respectiv lăcașul nu poate fi restaurat neavând un administrator legal (în prezent lăcașul de cult fiind proprietatea statului român - care care nu poate fi administrator direct, fiind doar o entitate generică, acesta fiind administrator doar prin instituțiile și autoritățile sale), motiv pentru care a apărut necesitatea trecerii sale în administrarea Secretariatului pentru Culte.
De asemenea, în ceea ce îi privește pe enoriașii care sunt atașați sufletește acestui așezământ monahal ctitorit de înaintașii lor, care au luptat pentru menținerea lui în sfânta credință ortodoxă, este de menționat că provizoratul în care este astăzi biserica mănăstirii nu este doar dureros ci și frustrant. Astfel acestia participă la slujbe (în număr foarte mare la sărbătorile religioase), într-un spațiu dominat de ruine, fără a avea posibilitatea să intervină și să țină în bună rânduială lăcașul monahal, așa cum au făcut străbunii lor până la uzurparea lui de către călugării bazilitani.
ÎN CE PRIVEȘTE ADEVĂRUL ISTORIC
Pentru a clarifica disputa creată de susținerile Bisericii Unite cu Roma Greco-Catolică că mănăstirea Bixad a fost construită de către calugării bazilitani în anul 1700, ceea ce ar da drept de proprietate acesteia asupra lăcașului de cult, facem trimitere la izvoare istorice care ilustrează cu foarte mare claritate adevărul privitor la acesta.
Astfel, menționăm următoarele izvoare:
- Mănăstirea Bixadului, a fost atestată documentar în anul 1614, ca schit al Mănăstirii Vetiș, atestare pe care Sebastian Dumitru, o amintește în lucrarea „Monahismul ardelean în trecut și astăzi”, publicată de Editura Andreiana - Sibiu 2008, pg. 545 și următoarele, unde reia scrisoarea Domnitorului Moldovei, Ștefan Tomșa, către căpitanul Sătmarului, astfel:
„… Tot așa în timpul nostrum (românii din Sătmar, nn) ne-au comunicat că nu au episcop și să le trimitem din țara noastră (Moldova, nn) un om vrednic și temător de Dumnezeu(..) lângă Satu Mare se află o mânăstire la Vetiș, cu un schit aparținător în codri de stejar din Bixad, care se aflã acum, în anul 1614, în stãpânirea familiei Kökènyesdi din Vetiș. Și aceastã mãnãstire a fost ziditã în legea noastrã strãmoșeascã din vechime având câmpurile, luncile, vãile, heleșteiele și ogoarele ei, pe lângã acestea tot felul de pomi, cu toate folosințele lor, pe care toate le stăpâneau călugării ei. Iar acum n-au slobozenie de nimic de acolo. De aceea, te rog să li se facă dreptate și să nu îngădui să ia nimic de acolo, nici majestățile lor regii ungurilor, nici nimeni alții, căci acest loc este, după cum arată chiar numele, doar al călugărilor, pentru ca să se roage pentru binele țării noastre, fiind ei slujitorii lui Dumnezeu”
- Istoricul Sebastian Dumitru continuă, în lucrarea sa, să descrie situația mănăstirii în acele vremuri în care Biserica Romei voia să se impună în Transilvania deși românii se opuneau. Astfel:
”Viața monahală continuă la Bixad pe parcursul secolului al XVII-lea, în pofida tuturor tendințelor de atragere a credincioșilor din zonă la religiile Reformei. Printre alții, în această perioadă sunt atestați ieromonahul Ilieș Popa, la anul 1684, ”slujitor cu aleasă știință de carte”, aceleași calități avându-le și urmașul său, protopopul Iacob de Bixad”
Autorul punctează în aceeași lucrare momentul ocupării Mănăstirii Ortodoxe de către călugării bazilitani astfel:
”Un moment important al istoriei acestui așezământ îl constituie acțiunea călugărului Isaia, venit de la Muntele Athos, ulterior convertit la uniatism (cultul Greco-catolic, nn), pentru care va și lupta, în virtutea jurământului depus în fața episcopului un Iosif de Camillis al Muncaciului. Față de acesta își ia obligația ”de a câștiga pentru unire pe românii din ținutul Orăzii și comitatul Bihorului, până la Dealul Mare”.
„De aceea s-a instalat la mănăstirea Bixad, alungând pe viețuitorii de aici, inițiind o intensă activitate prouniată în ținut. Însă, la scurt timp după așezarea sa la Bixad, Isaia a fost ucis, se pare la 15 mai 1701, fapt care va duce și la o părăsire a așezării monahale”.
- Despre uciderea lui Isaia, autorul, Diacon Dr. Stefan Lupșa scrie în lucrarea sa „Vechea Episcopie a Sătmarului”, București, Tipografia Cărților Bisericești 1938, p.13, următoarele:
„Cu extinderea (...) a stăpânirii austriece la 1688 peste Ardeal și Muncaciu, Episcopia Muncaciului se unește cu Roma (trece la cultul Greco-catolic, nn) și unirea pătrunde și în Sătmar (…). Uciderea vicarului sătmărean al lui Camelis, renegatul (Grec ca și stăpânul său, propaganda unirea cu aceeași brutalitate ca și acela) Isaia, de Ouășeni în 15 Mai 1701, nu putu schimba soarta rea a sătmărenilor.”
Autorul aici descrie nu doar momentul uciderii lui Isaia ci și motivul pentru care a fost ucis de către „Ouășeni” (țărani din Oaș, ținutul în care se află Comuna Bixad, respectiv așezământul monahal), respectiv prozelitismul pe care acesta l-a practicat cu „brutalitate”.
- Despre Mănăstirea de rit ortodox Bixad și despre momentul uciderii lui Isaia și instalarea călugărilor bazilitani scrie și Stefan Meteș în lucrarea „Mănăstirile românești din Transilvania și Ungaria” Tiparul Tipografiei Arhidieceze – Sibiu 1936, p.179 și următoarele, astfel:
„Mănăstirea, așezată pe un deal, cu priveliște frumoasă spre sud-vest de comună, a întemeiat-o la finea veacului XVII - se dă anul 1689, care nu părea fi exact (autorul aici face trimitere la izvoare de sorginte maghiară )- un călugăr grec ortodox Isaia din mănăstirea Sf. Pavel din Atos (…) În 15 Maiu 1701 Isaia este omorât (…) După moartea lui Isaia mănăstirea a stat vre-o 50 ani pustie. Abia la 1759 episcopul unit (Greco-catolic, nn) Manuil Oslavschi din Muncaciu trimite călugări aici din Ordinul Sf. Vasile…”
- De asemenea, despre acest moment istoric scrie Nicolae Iorga în lucrarea sa ”Istoria Bisericii Românești și a vieții religioase a românilor” vol. II, pg 27,
”...în Ținutul Orăzii și comitatul Bihorului (…) în Ianuar 1694 încă, vicariatul catholic căpătase ”în părțile Ungariei asupra Românilor” (…), pe care se lăudase că-I va face uniți ”și cu sila”, un Isaia (…) Grec, paroh la Carei (…), care stătu în mijlocul satelor românești din țara Oașului, la mănăstirea Bicsadului, până la uciderea lui (…) 15 Maiu 1701.”
Despre Isaia, Nicolae Iorga afirmă că avea în subordine „pe toți protopopii de acolo” și că asupra acestora a pus sarcini care i-au atras plângeri din partea clerului „…cu protopopul Pantelimon de la Baia-Mare în frunte”.
Același moment de atestare istorică este dat de mai multe izvoare istorice respectiv: Emanuil Rus, „Mănăstirea Bixad”, Editura Lumina, Oradea 1995, p.10; T.Roșu, „Mănăstirea Bixad”, în „Legea Românească, Oradea nr. 1-2, 1949; Ovidiu Ghitta „ Nașterea unei Biserici, Biserica Greco-catolică din Sătmar în primul secol de existent (1667-1761)”, Cluj Napoca, 2001, p.142-143.
Față de aceste date istorice, susținerea cultului Greco-catolic, că mănăstirea a fost înființată în anul 1700 este nu doar subiectivă ci și lipsită de suport istoric, atâta vreme cât izvoarele pe care le-am prezentat mai sus atestă prezența călugărilor bazilitani în așezământul monahal abia în anul 1759.
În consecință, prezența călugărilor ortodocși în mănăstire anterior anului 1700, fie că este vorba despre anul 1614 sau oricare an anterior anului 1701 (când Isaia a fost ucis de către „Ouășeni”), atestă faptul că această mănăstire a fost înființată de către cultul ortodox, că până la venirea călugărilor bazilitani a ființat ca mănăstire ortodoxă, ea fiind uzurpată mai târziu de către cultul Greco-catolic care a profitat de condițiile politico-istorice din acea perioadă.
Aceste mărturii, care înfățișează cu claritate modul în care cultul Greco-catolic s-a impus în Ardeal, încălcând în mod brutal libertatea de conștiință a locuitorilor acestui ținut, alungând preoții ortodocși din biserici și mănăstiri și însușindu-și în mod nelegal bunurile comunităților religioase sunt întărite de scrierile istoricilor menționați mai sus care atestă faptul că românii din Ardeal s-au opus („uneori cu prețul vieții...” ) abuzurilor Bisericii Catolice Unite cu Roma prin care încercau să impună credincioșilor ortodocși trecerea la catolicism.
În această privință, Ștefan Meteș, în cartea sa, face o descriere amănunțită a tabloului istorico-religios deosebit de zbuciumat în aceste regiuni istorice ale țării, îndeosebi „după ce Transilvania a ajuns sub stăpânirea Habsburgilor(1688-1918)”.
Despre lupta călugărilor ortodocși pentru păstrarea credinței strămoșești, în condițiile prozelitismului agresiv exercitat de către Biserica Unită cu Roma, Meteș scrie:
„Călugării n-au predicat ură și dușmănie contra altor confesiuni și dacă în veacul al XVII-lea au condus marea răzvrătire religioasă a poporului, luînd parte activă la ea, motivul justificat ce trebuie căutat în faptul că niciodată legea ortodoxă n-a fost așa batjocorită, ca atunci, fiind credincioșii ei români despoiați și chinuiți prin tot felul de mijloace. În urma acestei revoluții mănăstirile au fost distruse și călugării (ortodocși, nn) alungați din Ardeal” (revoluția religioasă a fost începută de călugărul Visarion Sarai în 1744, continuată de călugărul Nicodim în 1749 și apoi de către călugărul Sofronie în 1759, fiind oprită în 1760 de către guvern, care a ordonat ca „toți răsvrătitorii poporului” să fie prinși și predați garnizoanelor militare).
Cu privire la devoțiunea românilor din Ardeal față de religia ortodoxă, Stefan Meteș face trimitere la două izvoare istorice:
- „Călugărul misionar Mihail Szekely (…) zice în 10 Febr.1456 între altele: Românii mai bucuros sar în foc decât să se boteze la biserica latină”
- „Episcopul calvin Stefan Geleji scrie în Sept. 1640 principelui Gheorghe Rakoczy I-iu, cuvintele: Religia să și-o schimbe din temelie deodată nu se află niciunul (se referă la preoți, nn) și nici nu s-ar învoi la aceasta (…) și apoi Românii nu l-ar primi…”
„Stefan Meteș prezintă în cartea sa, un fragment dintr-o altă lucrare „Lămuriri nouă privitoare la revoluția lui Horia, Sibiu, 1933, p. 4”, astfel:
„Un iobag cuprinde astfel cugetarea și simțirea păturei țărănești din Ardeal din secolul XVIII-lea, când era siluit pentru credință: Acest cojoc pe care îl am pe mine e acum al meu. Dar dacă ar vrea crăiasa (Maria Terezia) să mi-l ia, i-l dau. Cu aceste slabe mâini și picioare, cu trupul meu am lucrat zi și noaspte ca să plătesc porția. Ele sunt ale crăiesei și de ar vrea să mi le ia n-am ce face. Dar nu am decât un suflet pe care eu îl păstrez pentru Dumnezeu din cer și nicio putere omenească nu-l poate îndoi”.
Date fiind cele ce preced, considerăm că este suficient demonstrată modalitatea în care Biserica Unită cu Roma, Greco-catolică s-a impus în Ardeal, profitând de dominația habsburgică în zonă, fapt care i-a permis să alunge preoții ortodocși din biserici și mănăstiri și să-și însușească în mod nelegal bunurile comunităților religioase ortodoxe. Uzurparea prin violență a averilor cultului ortodox face ca astăzi să pară neavenită solicitarea Bisericii Unite cu Roma, Greco-catolică de a i se retroceda averile bisericești dobândite în condițiile de mai sus, afirmând public o persecuție exercitată de statul român prin aceea că nu îi sunt retrocedate bunuri fără a i se cere să facă dovada dreptului revendicat.
În final, menționăm spre știința tuturor că toate aceste date și dovezi pe care le-am prezentat pe larg au fost puse la dispoziția instanțelor judecătorești și autorităților statului român, că prin aceasta ele au fost accesibile și cultului greco-catolic iar acesta, ignorându-le, nu a prezentat nici instanțelor și nici public, probe care să dovedească contrariul.
