Ioan Belbe din Turț nu este un poet-țăran, chiar dacă universul său liric aparține lumii rurale. De fapt, el nici nu vrea să fie numit poet, după cum mărturisește în unul din poemele sale. Confesiunile sale lirice exploatează rana fertilă a viețuirii în ipostazele ei mundane și metafizice. Echilibrul interior este asigurat de cei doi poli ai expresiei poetice: omul și locul, spiritul și toposul. Cu toate bruioanele sale moderniste, poetul rămâne egal cu sine însuși, valorile lui sunt imuabile. Ioan Belbe nu este un atitudinar vulcanic, există multă blândețe în rimele sale, chiar și atunci când scrie despre lucruri și stări, care ar trebui să fie clocotitoare.
Lumea Oașului, singura posibilă și accesibilă pentru poet, este una a firescului, a necesității primordialului în fața efemerului. Mesajele sunt limpezi și fără echivoc. Elementele constitutive ale eului poetic sunt cele pe care omul le percepe în mod nemediat, într-o tulburătoare transcendență și legătură cu divinitatea. Autorul este conștient de precaritatea condiției umane: ,,În univers ești nălucirea unui fir de praf”. Și atunci omul este mereu în căutarea acelor repere care pot să dea un sens existenței sale. Pământul și cerul trebuie să fie într-o perfectă simbioză, iar punctul de echilibru al acesteia se află în credința curată a omului. Resursele identitare sunt cele care asigură consistența acestor versuri. Lumea Oașului are ceva din seninătatea naturii și poetul crede că legile strămoșești trebuie apărate și respectate pentru că numai așa omul nu se va pierde în lume. Oașul este un axis mundi și tot ceea ce este dincolo de el nu-i decât o multiplicare a prototipului uman în ipostazele sale cele mai patetice.
Ioan Belbe este departe de mode și formule, pentru el poezia nu este un simplu joc de cuvinte, ci un lucru extrem de serios, prin intermediul căreia el se poate adresa lumii, înșirându-și în cuvinte meșteșugite cu atenție, întregul clocot interior. El este un om în timpul vieții sale, și tot ceea ce-l atinge se transformă în ramură de vânt și muguri de rouă. O poezie curată, ca o maramă ce stă deasupra icoanei. Dincolo de piatra munților există aburul moale și fierbinte al regăsirii de sine, în ceilalți. Poemele sale sunt mărturia directă a unui om care transformă o forță telurică într-un fulger aprins pe cerul nădejdilor sale. Este destul de dificil să ne imaginăm ce drum ar fi urmat poezia lui Belbe dacă el s-ar fi rupt de lumea lui, dar cu siguranță că există destule motive să credem că ar fi rezonat cu aceleași comandamente care-l definesc și acum. În stratul adânc al cuvintelor, al legăturii dintre ele, se simte emoția și forța unui om care a înțeles să celebreze cuvântul, dându-i șlefuiri diamantine.
Înainte de orice, poemele lui Ioan Belbe sunt o cronică patetică a unei vieți care are destinul unei plante: nu poate fi smulsă din pământul în care s-a născut. De acolo, din Turțul lui natal, spațiu de care este legat cu toate fibrele sale, Ioan Belbe ne spune că fiecare grăunte de pământ și picătură de cer aparțin unui neam de care este mândru și demn.
Dr. Felician POP, Președinte, Filiala Satu Mare a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România
