Exact în ziua de Paști vor fi doi ani de la moartea lui Petre Zele. O tragedie atunci și acum și oricând pentru familia Zele. Moștenirea, însă, rămâne.
Publicul larg tinde, de multe ori, să considere muzica, indiferent de genul ei, ca pe un dat tributar exclusiv talentului. Cu alte cuvinte, cei care cântă bine au venit pe lume cu acest dar, iar cu un minim efort ei reușesc să performeze mai bine, din punct de vedere muzical, decât alți semeni ai lor. Deși, într-adevăr, calitățile înnăscute sunt o condiție de bază pentru a excela în acest domeniu, nu este vorba, nici pe departe, doar despre atât. În spatele unui solist vocal, dar, mai ales, al unui instrumentist bun, stau sute și mii de ore de muncă. Acestea țin strict de exercițiu, dar și dobândirea unor anumite calități pe care interpretarea trebuie să le aibă, precum tehnicitatea. Zilele trecute am avut ocazia să ascult din nou câteva înregistrări mai vechi și mai noi cu regretatul ceteraș și țâpuritor Petre Zele. Am putut să observ cu o mai mare detașare, acum când el nu mai este de aproape doi ani printre noi, munca enormă ce stătea în spatele muzicii pe care o cânta. În primul rând, faptul că reușea să țâpurească și să cânte la ceteră în același timp este o performanță neegalată până în prezent de nici un alt ceteraș sau solist vocal din Țara Oașului. Un asemenea stil de interpretare necesită o putere de concentrare extraordinar de mare. Fără a mai vorbi de capacitatea de a avea o atenție distributivă bine pusă la punct, în lipsa căreia acesta nu se poate realiza. Chiar dacă a participat la numeroase festivaluri din timpul comunismului și a susținut sute, poate chiar mii, de spectacole în ultimele decenii, repertoriul și stilul său a reușit să rămână în majoritatea punctelor unul nealterat. Dacă ascultăm cu atenție „danțurile” lui Petre Zele putem observa că improvizația este o marcă importantă a stilului interpretativ. Înregistările pe care le-a lăsat în urmă demonstrează cât de bine reușește să stăpânească acest aspect important al folclorului muzical, nu doar la nivelul liniilor melodice, ci și prin pașii de dans sau „fușcăiturile” pe care le inserează. Pe lângă talentul nativ, sporit prin munca pe care a depus-o de-a lungul anilor, Petre Zele a mai avut un atu. Acesta a constat în personalitatea lui puternică și modul în care știa să interacționeze cu oamenii. Știa să se facă plăcut și era un individ marcant, dacă ar fi să folosim termenii specifici antropologiei culturale. Tocmai de aceea, după dispariția sa, poveștile despre el, cu un vădit caracter mitizat, s-au înmulțit în satele din Țara Oașului. De asemenea, și puținii semeni care i-au minimalizat sau contestat rolul important pe care l-a jucat în promovarea folclorului oșenesc, s-au văzut siliți să îi recunoască meritele. Nu în ultimul, se trece cu vederea adesea că Petre Zele provenea dintr-o familie în care existau foarte mulți ceterași, buni țâpuritori. Pe lângă copiii lui, care îi duc mai departe moștenirea - Petrică și Ionuț Zele - el a avut mai mulți frați și nepoți care au cântat la ceteră sau au fost foarte buni țâpuritori. Unii dintre ei mai trăiesc și astăzi. Astfel, dacă stăm bine să ne gândim, familia din care provenea și Petre Zele a fost singura dintre cele oșenești care a reușit să creeze o contrapondere în raport cu ceterașii „de meserie” ai zonei. Cu toate acestea, o lucrare despre moștenirea pe care a lăsat-o Petre Zele, dar și al rolului pe care familia sa l-a jucat în perpetuarea folclorului muzical oșenesc se lasă încă așteptată.
Foarte important mi se pare faptul că Petre Zele și-a dorit ca feciorii lui să fie mai buni decât el. A reușit să-l vadă pe Petrică absolvent al Academiei de Muzică din Cluj. Urma Ionuț… dar nu a fost să fie… Răzvan Roșu
