INTERVIU. Dirijorul sătmărean Andrei Feher, consacrat pe plan internațional, revine la un concert acasă

Andrei Feher, născut la 19 noiembrie 1990, la Satu Mare, elev al clasei de vioară a Școlii de Arte „Aurel Popp”, a emigrat în Canada la vârsta de 13 ani alături de părinții săi, loc unde a absolvit Conservatorul din Montreal. Tânărul sătmărean a fost numit șef asistent la Orchestra simfonică din Quebec, iar mai apoi a fost numit șef de orchestră la „Ecole de Musique le Prisme”. Astăzi, Andrei Feher este director muzical al ansamblului canadian „Kitchener-Waterloo-Symphony Orchestra”.

Fosta sa profesoară, Irina Goje, a început interviul cu o aducere aminte a primilor pași din școala sătmăreană, când la vârsta de șase ani, a venit în școală un copil blond, jucăuș, deosebit de vesel, deosebit de frumos și foarte inteligent. Una dintre fostele sale profesoare, Margareta Nagy, cea care l-a introdus pe Andrei în studiul acestui instrument deosebit, vioara, spunea: „când am oră cu el, e o plăcere, întâi fuge prin clasă, se ascunde printre bănci și după aceea ia vioara, arcușul și începe să studieze”.

Am studiat vioară până pe la 23 de ani, mi-am făcut licența, iar la masterat nu am mai continuat pentru că m-am îndreptat spre dirijorat. Și în prezent mă mai ocup de vioară pentru că fac arcușe, mai studiez să văd ce e și ce nu e posibil ca să știu ce să cer, așa știu care e limita instrumentului și cum în orchestră la coarde se întâmplă cam totul, atunci cu cât știu mai bine, e mai ușor să iau și decizii. Eu îmi amintesc că primii ani la vioară e greu, poziția aceea deloc naturală...e foarte greu și până începe să sune ceva, trec mulți ani, deoarece e foarte greu. Deci eu am studiat vioara de la 6 ani până pe la 23 de ani.

Multe, pentru că la școală dincolo nu aveam aceiași colegi, la fiecare oră, cu mulți dintre ei ne vedeam la aceleași ore, dar se schimba grupul, cu cât înaintam în an și eu țin minte că acei ani petrecuți cu aceiași colegi, în România, era așa ca o familie, cu bune, cu rele, că ne vedeam în fiecare zi. Acum, privind în spate, copilăria asta care trebuie trăită e foarte importantă pentru creativitate, imaginație, trebuie și învățat, dar eu cred că mișcarea multă și să nu fii în bancă toată ziua, e foarte important ca să se deschidă creierul, să funcționeze și în alt fel.

Mie nu îmi plăcea la început, făceam doar cât trebuia, ca să nu mă bată părinții la cap. Nu am fost niciodată primul, eram mereu al treilea și îmi părea și bine pentru că acel efort suplimentar era prea mare. Simt că acolo unde trebuia să fiu mai serios și cu cât am avansat în vârstă, atunci am început să studiez mai mult și să îmi placă, nu am simțit că fac neapărat un sacrificiu, dar la început țin minte că îmi plăcea să îmi petrec timpul pe afară. Am trăit ce trebuia exact când trebuia.

Așa cum văd eu, muzica ne pune în serviciul unui compozitor și atunci succesul e când reușești să scoți ce trebuie dintr-o partitură, care e doar scrisă, dar trebuie cântată și atunci fiind în serviciul fiecărei piese, fiecărui compozitor, parcă îți dă o altă dimensiune la ce faci, iar succesul... normal că ești aplaudat pe scenă, dar parcă faci parte din ceva mai mare. Mai ales astăzi cu telefoane în stânga și în dreapta, totul merge rapid, măcar cu muzica parcă e o evoluție mai lentă care necesită timp. Consacrat nu știu, pentru că așa de mult timp trebuie până când realizezi niște lucruri și apoi tot continui pentru că evoluezi cu orchestre, cu piese și făcând unele chestii pentru prima dată e mai greu, dar dacă mai fac aceeași piesă pentru a doua oară, e mai ușor, cunosc și eu mai bine care sunt pericolele, cum trebuie dozat totul.

Când eram mic veneam la fiecare concert, mă punea tata sus, eu făceam prostii cu colegii pentru că nu mă interesa neapărat, în schimb îmi dau acum seama că era important, cu toate că nu ascultam eu atent în totalitate, totuși ceva s-a prins an după an. Astfel s-a lipit mult de mine muzica, chiar dacă nu îmi plăcea, la un moment dat parcă mi s-a deschis apetitul, dar mai încolo.

E multă muncă. Un aspect foarte important e toată psihologia aceasta de grup, cum dozezi, cum ceri, cât ceri. Generațiile mai vechi de diijori erau mai dictatoriale în sensul că eu spun, așa se face și punct. Ei bine, astăzi, nu mai merge așa și e bine, în schimb, cu toate acestea, trebuie o direcție clară și un cadru clar pentru toată lumea. Dacă există prea multe întrebări și nu e claritate, încep confuziile și interpretări din partea fiecărui muzician, deoarece fiecare cu instrumentul în mână are ceva de spus. Cel mai important lucru este claritatea în gest pentru că mulți care nu sunt clari și vorbesc prea mult, la orchestre nu merge. Dacă trebuie să verbalizezi ceea ce dorești să obții, orchestrele simt rapid și nu se cântă cum ar trebui. Cu cât e mai multă claritate în gest, dacă eu adaug ceva verbal la ceea ce am arătat deja, atunci e mult mai ușor, deoarece ei înțeleg.

Copiii. Încerc să mă mișc, să înot cât pot, citesc, chiar și de politică mă interesez din când în când, nu citesc doar romane. Romanele spunea cineva că ajută la empatie, deoarece până la finalul lui trăiești alături de personaje diferite emoții. Pe lângă asta călătoresc mult, e stimulant, vezi cum funcționează alte țări, ce cultură au, ce defecte au unele orchestre, iau ce e bun din stânga, din dreapta și învăț.

Eram mic și era perfect așa cum era. Cu limba a fost cel mai greu și reperele, știam puțin din școală, dar când ești pus în context e altceva. Mi-a trebuit cam doi, trei ani până am reușit să mă simt stăpân, până am reușit să controlez și ce scriu, cum scriu. De exemplu sunt cuvinte care în română și în franceză sunt aceleași, dar nu se scriu la fel. Cu timpul le-am învățat pe toate.

Undeva  într-o orchestră din Europa. Unde mă duce soarta pentru că revenind în Europa la Paris doi, trei ani, aia nu era planificat, am avut o audiție, un concurs și am reușit, nu era planificat din timp, am aflat doar cu o lună înainte și atunci am zis să încerc.

În același fel nu, dar sunt mai ales acum de câțiva ani, multe ansambluri mai mici multidisciplinare care fac și teatru. De exemplu la Cluj am fost acum câțiva ani și făcusem „Visul unei nopți de vară”, nu am făcut tot, dar am făcut o mare parte din ea, cu doi actori și se poate, sunt tot felul de soluții mai interesante, dar e alt public, cei care merg la o simfonie și cei care merg la operă, nu e același public. Când ai multe opțiuni, publicul nu e același pentru fiecare tip de concert, fiecare merge la ce îi place.

Mai ales în primele ore când ajung acasă e un sentiment ciudat că e acasă, dar parcă nu mai e acasă, dar trece rapid pentru că văd lume, cunosc lume și parcă se leagă multe chestii. Chiar ieri m-am plimbat prin cartierul Micro 17, locul unde am stat, să văd cum e azi, ce mai țin minte. Acum totul mi se pare mic, eu fiind pe vremea aia mic, totul părea așa mare și distanțele, dar e totul mult mai mic, e ciudat. Am multe amintiri.

În Toronto am fost de două ori într-un conservator care are o școală foarte bună la care învață tineretul între 20 și 25 de ani. Acum lucrând cu orchestre, mergând la tineret care studiază zi de zi și sunt de altfel foarte buni, e sentimentul acela că au o energie nelimitată, nu e ca și când ești la final de carieră și mai dozezi, cântând de 20-30 de ani nu mai poți, trebuie să ai grijă cum dozezi o stagiune, dar fiind așa cu tineretul, nu există limită, acea energie este extraordinară, nu există coeziune, ei nu cântă împreună de ani de zile și asta se simte, trebuie creată, dar energia e fantastică.

Eu am fost plăcut surprins deoarece lucrează lumea,   e receptivă, se lucrează rapid. Dacă prima oară ceva nu merge, a doua oară e mai bine, fără să spun nimic, reușeșc să se găsească ei între ei mai ușor. E liniște față de   alte orchestre, în alte părți se vorbește mult, e gălăgie, ieși cu durere de cap după repetiție, dar aici e altceva, e totul mai liniștit și atunci se lucrează mai ușor și mai relaxat, munca e mai bine făcută.

Le duc dorul având în vedere că sunt plecat de acasă de trei săptămâni, în perioada asta, la șase luni, se schimbă lucrurile atât de rapid, se întâmplă multe. Când ai copii, viața se schimbă complet deoarece prioritățile nu mai sunt aceleași.

Până acum funcționează, iar pe parcurs ce cresc cred că va fi mai ușor să călătorim împreună de exemplu. Sunt mulți dirijori care au copii și împacă viața personală cu cea profesională, mulți reușesc, acum depinde și prioritățile care sunt, depinde și care e planul de familie, dacă totul e planificat nu există certuri.

Bună, se schimbă lucrurile cam peste tot, s-au schimbat multe și văd că evoluează, trebuie răbdare. Văd că și în orchestră au venit mulți tineri care vor să lucreze, se mai schimbă generațiile, orchestra e în formă, e mai bună decât acum opt ani pentru că e altă energie, altă voință, e plăcut. O mai aveam pe bunica aici, dar de doi ani cum nu mai e, parcă e gol.