Valoarea inestimabilă a timpului

Unul dintre darurile cele mai preţioase pe care ni le oferă Dumnezeu este TIMPUL. Fiecare minut al vieţii noastre are o valoare nemărginită, fiecare bătaie a inimii este un pas spre moarte şi spre viaţa de dincolo de ea.

Timpul este cel mai înţelept sfetnic şi învăţătorul cel mai bun, este “banul” cu care ne putem cumpăra viaţa veşnică, spune părintele Serafim Man, sau chinurile veşnice. Depinde de noi cum îl întrebuinţăm: spre bine sau spre rău. “Viaţa se scurge  într-o clipă, afirmă Jean Jacques Rousseau; ea nu înseamnă nimic prin sine, ci valoarea ei este dată de modul cum ai trăit-o. Doar binele rămâne şi tocmai prin acesta viaţa înseamnă ceva”. Ce paradox, remarca Nicolae Iorga: “În viaţă pierdem ani, iar la moarte cerşim o clipă!” O viaţă întreagă o petrecem în plăceri deşarte, departe de Dumnezeu, de Biserică, de familie, de... noi înşine şi nu folosim timpul pe care îl avem la dispoziţie pentru a ne învrednici de a trăi fericiţi în veşnicie. Va veni vremea când vom cere o zi sau măcar o oră pentru îndreptare şi căinţă şi nu ştim dacă le vom dobândi. Prin urmare, întrucât nimeni nu-şi cunoaşte sfârşitul vieţii sale trupeşti, suntem datori să trăim în aşa fel încât în orice clipă şi în orice loc ar veni moartea, să nu ne găsească niciodată nepregătiţi (Toma de Kempus). Spun acest lucru, deoarece după moarte nimeni nu mai poate lucra nimic pentru propria sa mântuire, ajutându-ne numai rugăciunile Bisericii şi ale celor rămaşi în viaţă, în urma noastră. Referitor la acest aspect, Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne învaţă: “Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui Ce M-a trimis pe Mine; că vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze” (Ioan IX; 4).

Moartea este uşa de intrare în veşnicie. Este un sfârşit şi totodată un început. Este “sfârşitul vieţii, dar nu şi al existenţei noastre”, scria Arthur Schopenhauer. Primii creştini numeau ziua morţii, ziua lor de naştere. Mureau pentru viaţa pământească, pentru păcat şi înviau pentru viaţa cerească, împreună cu Dumnezeu. Omul drept va trăi de-a pururi în Împărăţia Cerurilor, “în loc luminat, în loc cu verdeaţă, în loc de odihnă”, unde nu este “durere, întristare şi suspinare”, ca pe acest pământ al durerilor, al lacrimilor, al ispitelor. Cel care trăieşte frumos, va şti şi să moară demn, având în suflet speranţa întâlnirii cu Iisus Hristos. “Mare lucru este acesta, zice Seneca, şi trebuie învăţat mult timp, ca atunci când vine clipa aceea inevitabilă să pleci cu sufletul împăcat. Murim în fiecare zi, pentru că în fiecare zi pierdem o părticică din viaţă şi chiar atunci când suntem în creştere, viaţa noastră descreşte”.

Întreaga viaţă vremelnică este o luptă cu noi înşine, cu firea noastră înclinată spre păcat, cu diavolul care ne ispiteşte (I Petru V; 8), cu greutăţile şi neajunsurile pe care le întâmpinăm la fiecare pas. Cerul nu este întotdeauna senin, iar marea nu e mereu calmă. Cu cerul şi marea se poate compara şi viaţa omului pe pământ: ea nu este întotdeauna liniştită; uneori are necazuri, alteori bucurii. Plângând vine omul în lume şi tot plângând pleacă de aici. Pe mormânt rămâne doar crucea, ca “semn al durerii”, durere lăsată în urmă de cel iubit plecat dintre noi. Însă, în pofida tuturor dificultăţilor, Iisus ne adresează îndemnul: “În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Nu vă temeţi. Eu am biruit lumea” (Ioan XVI; 33). Ca atare, sufletul nostru să tânjească mereu după Domnul, să Îl caute, spre a se uni cu El şi o dată ce am simţit iubirea, bunătatea, pacea, liniştea şi puterea Lui nemărginite să nu-L mai părăsim niciodată, ci să trăim, pentru veşnicie, cu El.

Domnul a dat tâlharului Raiul. Tot aşa îl va da oricărui păcătos, dacă acesta se căieşte cu sinceritate, la timp, pentru toate păcatele săvârşite înaintea lui Dumnezeu şi faţă de aproapele său. “Să ne pocăim, dar, ne îndeamnă Sfântul Clement Romanul, câtă vreme suntem pe pământ. Suntem lut în mâna meşterului. După cum olarul, dacă face un vas şi vasul, pe când îl face iese rău, sau se strică în mâinile lui, îl poate face din nou, dar dacă apucă de-l bagă în cuptorul de foc, nu-l mai poate îndrepta, tot aşa şi noi: câtă vreme suntem în această lume, să ne pocăim din toată inima de păcatele pe care le-am făcut în trup, ca să fim mântuiţi de Domnul, cât avem vreme de pocăinţă. După ce ieşim din lume, dincolo nu ne mai putem mărturisi sau pocăi. Deci, fraţilor, vom dobândi viaţa veşnică, dacă facem voia Tatălui, dacă ne păstrăm curat trupul şi dacă păzim poruncile Domnului”.

Mărturisindu-ne păcatele şi împărtăşindu-ne cu vrednicie cu Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos, Îl primim în noi pe Însuşi izvorul harului, pe Dumnezeu, fiindcă Euharistia, Împărtăşania este cheia şi “Taina Împărăţiei lui Dumnezeu” (Alexandre Schmemann). Stă în puterea noastră să ne schimbăm viaţa prin pocăinţă, dar ar fi bine să o facem chiar acum, deoarece timpul este foarte preţios, precum subliniam anterior. Să cerem ajutorul Domnului ca “cealaltă vreme a vieţii noastre în pace şi întru pocăinţă a o săvârşi” şi astfel ne vom învrednici de un “sfârşit creştinesc al vieţii noastre, fără durere, neînfruntat, în pace” şi de “un răspuns bun la înfricoşătoarea judecată a lui Hristos” (Sfânta Liturghie).

Doresc să închei punându-vă la inimă cuvintele Sfântului Ciprian: “Ai multe la care să cugeţi. Gândeşte-te la Rai, în care n-a intrat Cain, pentru că din invidie şi-a ucis fratele. Gândeşte-te la împărăţia cerească, în care Domnul nu primeste decât pe cei ce trăiesc în unire şi bună înţelegere. Gândeşte-te că numai aceia pot fi numiţi fiii lui Dumnezeu, care sunt paşnici, iubitori, care adunaţi împreună, prin renaşterea în Duh şi prin respectul legii divine, se fac asemenea cu Dumnezeu Tatăl şi cu Hristos. Gândeşte-te că suntem sub ochii lui Dumnezeu, Care ne vede şi ne judecă El Însuşi, că prin felul nostru de viaţă putem ajunge să-L vedem, numai dacă El văzându-ne Se bucură de faptele noastre, dacă ne facem demni de dragostea şi bunăvoinţa Lui, dacă pentru a fi plăcuţi întotdeauna în Împărăţia Lui ne facem mai înainte plăcuţi în această lume”.