Interviu artă-cultură: Ce frumos e omul! Poet, publicist, profesor gr. I, doctor în filologie „Magna cum laude”, membru al USR, Filiala Cluj (2000), Ioan Nistor este un admirabil om de carte, care face cinste oraşului şi judeţului nostru. Este născut la data de 5 decembrie 1948 din părinții Ioan și Ana, în satul Prilog, comuna Orașu Nou, județul Satu
Mare. Rădăcinile sale oşeneşti nu le-a trădat niciodată. Mai mult decât atât, s-a aplecat cu mult har spre popularizarea obiceiurilor şi tradiţiilor de pe acest minunat tărâm istoric. A
publicat în acest domeniu cărţi reprezentative, menţinând, astfel, pulsul viu al urmelor paşilor strămoşeşti de pe plaiurile natale pe care le iubeşte şi azi, mai mult decât orice. Cu
nemărginit bun-simţ îşi abordează semenii, iar prezenţa dumnealui creează în jur o stare de linişte şi frumuseţe sufletească. Un OM în toată puterea cuvântului!
Domnule profesor, sunteți cunoscut atât în ceea ce priveşte creaţia, cât şi critica
literară. Este motivul pentru care îmi doresc să purtăm acest dialog. Ce înseamnă pentru
dumneavoastră Limba Română?
S-au dat multe definiții de către personalități recunoscute. Așa că nu risc, nu m-aș
apropia de nivelul lor. Mă gândesc însă ce a însemnat ea pentru părinți, pentru strămoși. Dacă nu și-ar fi păstrat limba, neamul nostru s-ar fi stins, absorbit de populații mai agresive. Cunosc limba involuată numită vlahă în Serbia, „moldovinească” în Basarabia, a „olahilor” din jurul orașului Jula. Mi-am dat seama și eu că, fără instrucția școlară, aș vorbi azi… un grai oșenesc.
Au fost perioade critice în existența noastră ca popor. Eu am ajuns să predau limba română. I-am simțit valențele, sonoritatea, bogăția semantică. De la perlele folclorice, la limbajul Sf. Scripturi, la Limba Eminescu. Limba română e o minune, e un dar dumnezeiesc. Are puteri și rezerve nebănuite. Limba română ne apare ca o grădină care tânjește după dragostea grădinarului.
Ce vă impulsionează în a crea?
Din timpuri străvechi, artele au fost hrana spirituală a omului. Creația, materială și
spirituală, face parte din firea umană. Respiri, bei apă, mănânci, lucrezi… dar sufletul, încântat de frumusețea lumii ce i s-a dat omului, tânjește și după frumusețea pe care o poate crea el. Să adaugi și tu ceva la frumusețea pământului e o pasiune. Nu știi de unde vine, dar vine… Așa cum unii vor să zboare, alții să vindece boli, alții să producă roșii și afine, așa apare și dorința de afirmare prin ceva, de a arăta ce poți face. Și oamenii au la îndemână artele, printre care și aceea de a da haine împistrite unor sentimente. Asta la început, dar treptat apare conștiința valorii, pasiunea de a spune ce nu s-a spus și de a urca potecile poeziei. Desigur, scrisul e și o cale de a vindeca rănile realității, pentru că visăm și nu suferim de maladia indiferenței.
V-aţi aplecat şi asupra criticii literare. Cum apreciaţi scrierile autorilor de proză şi
poezie, din ziua de azi, ale scriitorilor sătmăreni?
Județul nostru are scriitori de talie națională. Dorința de a emite judecăți despre opere
literare apare în liceu, când unele opere îți plac, altele nu. Și te pronunți. Ea se accentuează în universitate, când redactezi lucrări de tot felul. Apoi, ca profesor de literatură, era un exercițiu pe care l-am făcut zilnic la clasă. Pe plan local, am observat că se scrie puțină critică literară, iar Centrul e cam departe, și că e nevoie de noi, de scriitori. Așa s-a făcut că am scris unele eseuri, apoi am comentat cărți diverse. Mi s-au adunat trei cărți de cronici, două monografii, un eseu despre valorile spirituale create în Țara Oașului, și, în final, o teză de doctorat. Am însă simțul măsurii, am practica modestiei și nu cred că am exagerat în apetența mea și în aprecieri. În general, am practicat critica impresionistă. La fel, am evocat imaginea unor scriitori locali care acum nu mai sunt printre noi. Sunt mărturii pentru viitor. Ei bine, spre bucuria mea, am avut mereu sentimentul că nu am scris degeaba.
Cât de importantă este viaţa literară într-o comunitate?
Să ne imaginăm ce a fost județul nostru până la Mărgăritarele lui Petru Bran. Ce ar fi
fără niște întemeietori precum dr. Vasile Lucaciu, Dariu Pop, Anton Davidescu, G. Georgescu, Nae Antonescu, fără presă, fără scriitorii care azi sunt adunați pe Aleea Coposu. Fără cei de azi… Cărțile lor, așezate pe verticală, ar fi cea mai înaltă columnă culturală. Ei bine, scrisul nu a fost mereu încurajat la noi, s-a scris din inițiative individuale, din arderea neuronilor proprii și cu cerneală nedecontată. Regimurile autoritare nu încurajează, ba fac tot ce pot pentru a bloca scrisul, deoarece deranjează, scriitorul scormonind după adevăr. A se vedea marea spaimă a satrapului din Est în fața literei scrise. Tocmai când cărările omului deveneau mai drepte, a venit nebunul cu bomba. La noi, tot ce s-a făcut în literatură a însemnat efort personal, timp rupt din trup, boli învinse sau nu… Din fericire, România a ajuns de partea bună a istoriei. Iar importanța vieții literare în societate se vede. Dacă azi se vorbește în țară despre Satu Mare, se știe prioritar de Poesis, Acolada, Cronograf, Studii și comunicări, Eroii neamului, de Mărturii culturale, de scriitori, de creatorii de artă, artiști, istorici și cercetători (listele sunt lungi, le veți face dv!...). Acesta e rolul literelor, al artei, într-o comunitate.
Aţi format generaţii de elevi de-a lungul anilor. V-au fost răsplătite eforturile?
Am muncit în învățământ de la 16 ani și câteva luni, apoi am făcut două facultăți,
filologia băimăreană și universitatea clujeană. Sunt profesor de limba română și de limba rusă. Nu a fost ușor. Costul studiilor la zi era prea mare pentru părinții mei colectiviști, cu zero resurse. Dar au fost benefice cursurile și lecturile din vacanțe, bibliotecile bine dotate,
experiența la clasă… Mi-a plăcut să predau, mama era încântată că-l are acasă pe un Bădița Vasile al lecturilor sale din tinerețe. Era confidenta mea, care-mi spunea mereu să fiu bun cu copiii. Mi-au trecut prin fața ochilor câteva mii de elevi, pe care i-am notat. Mulți mă opresc pe stradă și-mi dau, ei, notele lor verbale, care sunt o încântare pentru sufletul meu. Și nu există o satisfacție mai mare decât să le aud… CV-ul.
Avem în Satu Mare membri ai Uniunii Scriitorilor, printre care vă număraţi şi
dumneavoastră. Consideraţi benefică această apartenenţă?
Fac parte din USR,(Uniunea Scriitorilor Români), filiala Cluj, începând cu anul 2000.
Momentul primirii reprezintă omologarea unui autor la nivel național. Ca să devii membru, ai toată libertatea, e o opțiune proprie. Dar nu e deloc un parcurs facil. Treci prin mai multe filtre, comisii peste comisii, iar cărțile tale trebuie să convingă. Judecătorii nu sunt niște ageamii. Sătmarul are rezerve, dar e o opțiune pur personală. Nu se fac invitații. Totul rămâne în sarcina pretendentului, cu dovezi, cărți scrise temeinic, ecouri în presa literară. Statutul de membru USR e benefic. Se organizează anual zeci de întâlniri, recitaluri, lansări, aniversări, se tipăresc antologii etc. Emulația stimulează creația. Asta e la Filiala Cluj.
V-aş ruga să ne împărtăşiţi câteva dintre realizările publicistice, fie că e vorba de
cărţi de autor, sau analize critice literare. Câte volume aţi publicat până în prezent?
În mine a zăcut impulsul de a spune. De timpuriu. Am compus pentru surorile mele pe la
10 ani strigături în stilul marilor "strigăuși" din sat. Apoi, m-a impresionat istoria dramatică a României, ciopârțeala teritorială făcută de cei ce ne acordau ajutor „frățesc”, jaful făcut economiei naționale, cotele care au dus talpa țării la exasperare. M-a durut soarta sătenilor arestați, uciși, duși la Canal, opresiunea religioasă, nedreptățile făcute familiei mele. Chiaburimea trebuia lichidată, Canal, Deltă… Am purtat în sânge revolta. Am absorbit însă valorile satului natal, ale Oașului. Am scris și am publicat, mai puțin înainte de 1989, mai mult după. Restricțiile erau draconice atunci. Plicurile cu poeme contestatare trimise pe la redacții au fost desigur aruncate la coș de niște redactori milostivi. Colegul din Târșolț, I. Tărnar n-a avut norocul meu, prin 1987 i s-au interceptat niște scrisori de protest trimise la Scânteia și nici azi nu i se cunoaște mormântul. După 1990, mi-am căutat drumul. Am fost apreciat. De colegi, ba chiar și de preopinenți. Nu am criticat oameni, ci idei. A fost inițial povestea Solstițiului, cu rubrica Nasc și în Basarabia oameni, apoi Informația zilei cu rubrica din pagina a patra, cu semnatari de marcă, o școală a gazetăriei sătmărene, cu doi dascăli eficienți, D. Păcuraru și Ilie Sălceanu. A venit revista Mărturii culturale a lui Aurel Pop, care a „suportat” libertatea deplină a unor pamflete și articole civice tăioase… A fost frumoasa poveste a Informației de Duminică, unde am comentat cărți, am scris despre cei plecați dintre noi, am luat atitudine față de măgăriile guvernanților. Am publicat 23 de volume (poezie, trei volume de cronici literare, două
monografii) și urmează editarea tezei de doctorat.
Cu ce să vă aşteptăm în viitor, legat de noile volume…
Mă încurcă lipsa de generozitate a timpului, faptul că la 75 de ani nu e ca la 25. Pierzi
mult timp cu… aspirinele, ca să zic așa, alintându-mă. Am intenții multe, ar acoperi o pagină. Cele realizabile, în lunile următoare: o antologie din tot ce am scris despre Țara Oașului (Compas liric sătmărean) și un volum de poeme, acestea fiind în stadiul de a fi trimise spre editură. Apoi, mă voi ocupa de editarea tezei mele de doctorat (Un spirit heliadesc în Ardealul interbelic), dedicată celei mai puternice personalități locale dintre 1919-1940, Dariu Pop. În 2025 vor fi 60 de ani de la trecerea lui în eternitate.
Dacă doriţi, în final, să transmiteţi un gând cititorilor acestei pagini de cultură,
care, dacă urmărim reţelele de socializare, are din ce în ce mai mulţi cititori…
Evident, o pagină de cultură devine o pavăză împotriva inculturii. Atitudinile retrograde,
antidemocratice, atitudinile de Gică - Contra se nasc din lipsa informației, din refuzul
documentării și audierii altor păreri… Pagina e nouă în peisaj, are de partea ei tinerețea și
libertatea, diversitatea tematică. Îi urez viață lungă, discernământ, curaj, deschidere, suflu
democratic! Succes, doamnă Georgeta Govor!
Dumnealui este domn profesor Ioan Nistor! Până data viitoare, nu uita, drag cititor, să fii
creativ şi autentic!
Georgeta Govor
