Interviu artă – cultură / Ce frumos e omul!

Binecunoscutul epigramist sătmărean, Ioan (Tipu) Sălăjanu, s-a născut în Hotoan, judeţul Satu Mare, la data de 13 decembrie 1955. Este nelipsit de la evenimentele literare din oraşul nostru, care din fericire par a fi tot mai numeroase în arealul cultural sătmărean. Invitatul nostru de azi este, cu siguranţă, pata de culoare a acestor întâlniri. În mod absolut autentic şi spectaculos, el vine să descreţească frunţile auditoriului, prin epigramele pline de savoare şi umor pe care le scrie pe loc, inspirat de discuţiile, imaginile sau stările care însufleţesc aceste reuniuni. Cuvântul de final îi aparţine, de cele mai multe ori, smulgând ropote de aplauze tocmai datorită atmosferei pe care o destinde prin creaţiile lui. Nu doar epigramele sunt punctul lui forte, ci şi vocea lui puternică de bass, care nu are cum să nu te mişte, atunci când îl auzi cântând. Impresionant este şi numărul de poezii  şi cântece pe care le-a adunat de-a lungul anilor. De multe ori, îl zărim pe străzile Sătmarului, pedalând de zor pe bicicleta lui, luând zilnic pulsul oraşului, al societăţii, în căutare de noi întâmplări ce i-ar putea stârni imaginaţia. Despre cum e să priveşti viaţa în roz, cu Ioan (Tipu ) Sălăjanu!

Cu siguranţă are legătură cu ţinutul natal. Tata iubea poezia şi recita fabulos. În casă aveam cărţi, el fiind un pasionat colecţionar. Mediul în care m-am format şi-a pus amprenta asupra mea. Copil fiind, mama obişnuia adesea să-mi citească din colecţia „Traista cu poveşti”, iar în timp ce o ascultam mă gândeam la cât de mult îmi doresc să ştiu să citesc şi eu, la rândul meu. Astfel, când am ajuns în clasa I, rapid am învăţat literele, exerciţiile de citire devenind prioritatea mea. La întrebarea ta, îmi reînvie imaginea bunicului din partea tatălui, la povestirile căruia, adesea, adormeam alături de fratele meu  în pătuţul din odaia cea mică. Îmi amintesc că niciodată nu apucam finalul poveştii, pentru că în timp ce ne citea, ne mângâia cu blândeţe, iar noi adormeam aproape pe loc (zâmbeşte). Bunicul citea din clasici, îi ştia din scoarţă în scoarţă. Fratele lui, Gavril Sălăjanu, a fost preot în Bixad. Avea harul de a scrie poezie. Priceasna „Fiii lacrimilor Tale” are versurile scrise de el, puse pe note muzicale de Marina Gheorghe, stareţul de atunci de la Mănăstirea Bixad. Apoi era acea „habă”, cum îi spuneam noi în sat, un fel de şezătoare, unde vecinii se adunau laolaltă, în serile de iarnă, sau în zilele de sărbătoare, să povestească vrute şi nevrute. Se cânta, se spuneau poveşti, unii mai răsăriţi, recitau. Ehei, ce vremuri!

Scrii poezii şi rondeluri, însă epigramele sunt cele care te-au făcut celebru în Sătmar. Cum s-a născut dorinţa de a te exprima în versuri? 

E ceva din gena familiei, ceva ancestral ce port în mine. Înclinaţia spre melos, de asemenea, m-a pus cumva pe această cale a creaţiei în versuri. Primele poezii pe care le-am scris sunt dedicate satului copilăriei mele. Mai apoi, flăcău fiind, o curtam pe Mia. Îi trimiteam din Cluj, acolo unde învăţam pentru a-mi însuşi meseria de ceferist, scrisori în care mai iscăleam şi câteva rânduri în rimă. Se pare că versurile mele erau reuşite, pentru că nu peste mult timp, Mia mi-a devenit soţie. (zâmbeşte) Prima poezie publicată a fost, însă, una cu caracter religios, în Revista „Candela Sătmarului” editată de părintele Doru Lostun. Cu epigrama cochetam de mult. Primii care m-au încurajat,  dar şi primii mei critici au fost dr Viorel Câmpean şi dr Marta Cordea de la Biblioteca Judeţeană Satu Mare, secţia „Carte Veche”. Pe această cale, le mulţumesc! Încurajat de ei, încet-încet, mi-am deschis aripile. Scriu şi rondeluri. În mare parte, şi ele sunt cu tentă umoristică.

`Viorel Câmpean, vechiul meu prieten,  m-a adus în cercurile literare sătmărene. Am ajuns astfel în Cenaclul „ Afirmarea” în 2009, pe vremea regretatului poet, prietenul nostru drag, Ion Bala.  În 2015, după plecarea lui Bala la cele cereşti, cenaclul a devenit, din motive de reorganizare, Clubul Creatorilor „Afirmarea”, eu fiind unul dintre membrii fondatori. Atunci a  fost ales preşedinte Ioan Aniţaş şi vicepreşedinte Liliana Doboș - Lazăr. Graţie celor doi, iată, în Satu Mare, a reapărut după 83 de ani Revista „Afirmarea”(serie nouă).

Sigur că am avut modele, nu poţi să creşti altfel, însă nu este nimic nou sub soare. Dacă mă refer la epigrame, n-am cum să nu-i menţionezi pe Păstorel Teodoreanu sau Cincinat Pavelescu, doi monştri sacri ai epigramei. Şi ei la rândul lor au studiat scrierile  înaintaşilor lor. Acasă am un braţ de cărţi cu epigrame. Sigur că te marchează, dar nota mea  personală e acolo. Mă inspiră tot ce văd în jurul meu, viaţa de zi cu zi, oamenii, diversele situaţii create între ei, o replică, tot ce mişcă sau nu! Şi toate acestea le găseşti la fiecare pas. Întâlnirile cu poeţii, lansările de cărţi, sunt excelente ocazii ce îmi stârnesc imaginaţia. Un vers, o metaforă, o privire, un gând, un gest! Uneori, unii dintre cei vizaţi vin cu replică, iată iminent se produce duelul epigramatic. Să vedeţi ce atmosferă poate crea un asemenea duel! Un deliciu!

Câte cărţi ai publicat, şi ce mai urmează?

Aici tot lui Viorel Câmpean trebuie să-i mulţumesc, în sensul că a avut grijă să-mi culeagă poeziile şi să le stocheze digital, astfel că, împreună cu profesorul şi remarcabilul scriitor Ioan Nistor, au pus bazele primului meu volum de poezii: „Dulcea povară a cuvântului”, titlul fiind ales chiar de cei doi. Acest volum a apărut la Editura „Citadela” a regretatului  Aurel Pop, om de mare omenie, cel care s-a luptat mult pentru cartea sătmăreană. Apoi a urmat volumul de epigrame „Caietul cu prieteni” în 2016, urmat de volumul de epigrame şi rondeluri „ Arcaşul vesel” în 2018.Toate cărţile mele le-am lansat de ziua mea, sau în preajma zilei mele de naştere. Urmează volumul III de epigrame, însă aştept aniversarea zilei mele de naştere, să poată  participa şi ginerele meu cu familia, cu fiica mea şi cei doi nepoţi. El fiind  comandant de vas, nu-l avem tot timpul la îndemână aici pe uscat (zâmbeşte)

Reviste precum: Poesis, Acolada, Mărturii culturale, Cervantes, Afirmarea-antologie şi revistă, Cronograf, Candela Sătmarului, Signet. Am publicat în cotidianele locale, precum Gazeta de Nord Vest. Am apărut cu epigrame într-un dicţionar ilustrat: „Scriitori români de azi”, apărut în 2019, editura Contexte-Bacău, în volumul „Intermitenţe critice” al profesorului Alexandra Zotta, în câteva dintre cărţile de eseuri semnate de profesorul Ovidiu Pop.

Muzica! Sunt absolvent, din generaţia anilor 80, al Şcolii Populare de Artă (acordeon) la clasa prof. Otto Vilanyi. Îmi place să cânt, iar aici îl moştenesc din nou pe tata, care a avut calităţi vocale deosebite. Dacă ar fi avut posibilităţi de a-şi cultiva vocea, cu siguranţă devenea un mare tenor. Iubesc să cânt romanţe, cântece româneşti vechi, cântece de petrecere, folk.  Sunt membru al corului Bisericii „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” (de pe Botizului).

 Iată, am ajuns la cea mai serioasă întrebare! De ce bicicleta ta se numeşte Rocinanta, şi nu Rocinante, calul lui Don Quijote ? 

         Calul lui Don Quijote era băieţel (zâmbeşte) dar bicicleta mea fiind de damă, am fost nevoit să fac o mică adaptare la feminin, deci nu e Rocinante, ci e Rocinanta, e fetiţă! (zâmbeşte).

Să fiţi sănătoşi şi voioşi! Citiţi cât de des puteţi! Picuraţi câte un strop de frumos în suflete voastre! Cei cu simţul umorului mai dezvoltat, pot să se încumete în a scrie epigrame. Să mai vină cineva, mă simt cam singur pe-aici cu epigramele mele! (zâmbeşte) Sigur că viaţa are şi greutăţile ei, dar depinde din ce unghi o priveşti. Nu în ultimul rând, mă bucur că acest cotidian local abordează acest gen de interviuri. Iată, aşa, faţă în faţă, la o poveste, ca de la om la om!  Asta ne face să ne simţim cu adevărat vii! Adunaţi-vă şi bucuraţi-vă laolaltă, oameni buni!

Mulţumesc! Până data viitoare, nu uita, drag cititor, să fii creativ şi autentic!