Au trecut mai bine de două decenii de când, una dintre stelele poeziei sătmărene s-a urcat la cer. Emil Matei (1947 – 2001) a fost un artist autentic, nu doar prin poetica lui, ci și prin felul însuși de a fi. Vă prezentăm, azi, câteva versuri țâșnite, cândva, din sufletul poetului și penița metaforei sale.
Pasărea, pasăre
Negată de cer
Și de pământ
Pasărea, pasăre
Suie-n descânt
Ape să tulbure
Munți să cutremure
Cerul să scuture
Pasărea fluture
Dar nimeni și nimeni
Și nimeni nicicând
Nu poate lega
Pasărea gând
Apele-n trecere
Munții-n petrecere
Cerul izvor
Pasărea dor
Moment prielnic
Acum este cel mai prielnic moment
Radio-ul tace, telefonul sună
Idilă anacronică. Ce vremuri!
În sânge-mi iscăziul de furtună!
Acum este cel mai prielnic moment
Sămânța-n furie și cred întocmai
C-aș aliniștit, așteptându-mă la treabă
Sunt zeul, altarul și dogma
Acum este cel mai prielnic moment
Pentru animalele dintre gratii și cer
Totuși nu-s în stare să te privesc cu ură
Dar nici grație nu se cuvine să-ți cer!
Acum este cel mai prielnic moment
De –o viață îl aștept să vină
Tocmai mă pregătesc să plec
Ca o picătură de rugină.
Despre vedere
Să o croiesc metafora
Între ochiul de foc și apa din ochi
Până unde ochiul poate să vadă
Ochiul meu își sapă singur orbita
Să înving precum aș învinge
Ochiul cu care te văd și mă bucur!
Pe distanța ce-i desparte vederea
Pași spre perfecțiune
Face cârtița
Georgeta I. Govor
