Viaţa creştină se manifestă prin împlinirea “datoriilor morale şi religioase”. Omul nu a fost creat de Dumnezeu pentru a trăi singur, ci este o fiinţă socială, trăind în familie şi în societate, având, ca atare, anumite îndatoriri faţă de: Dumnezeu, sine, familie, semeni, patrie şi Biserică.
În vederea dobândirii mântuirii sufletului său, creştinul are menirea să împlinească “datoriile” prevăzute de legile morale: 1. faţă de Dumnezeu; 2. faţă de sine însuşi; 3. faţă de semeni. Aceste datorii trebuie privite ca urmare “a unei legi morale sădite de Însuşi Dumnezeu în inima omului şi nedespărţită de El. Această lege ne îndeamnă să facem numai ceea ce este bine şi să fugim de rău. Iar un glas tainic – glasul conştiinţei – ne spune ce este bine şi ce este rău şi ne adresează mulţumiri dacă am lucrat bine şi dojană dacă am lucrat rău. Dumnezeu a pus în noi înşine legea şi măsura binelui şi răului”.
Datoriile creştinului faţă de Dumnezeu sunt: 1. să creadă în El cu statornicie, aducându-I cinstirea cuvenită; 2. să nădăjduiască în El; 3. să-L iubească cu toată inima, cu tot sufletul şi cu tot cugetul său (Matei XXII; 37), împlinindu-I voia arătată prin legile şi poruncile Sale: “Fiii mei, să nu iubim cu vorba, numai din gură, ci cu fapta şi cu adevărul” (I Ioan III; 18); 4. să asculte învăţăturile religioase, să cinstească sărbătorile rânduite şi să-şi împlinească îndatoririle faţă de Biserica lui Dumnezeu.
Creştinul este conştient că Dumnezeu reprezintă “izvorul şi măsura binelui”, El fiind Cel Care îi dăruieşte înţelepciune şi putere spre a săvârşi binele, spre a împlini datoriile cuvenite faţă de sine şi faţă de aproapele, devenind un om bun, împăcat cu sine însuşi, cu Dumnezeu, cu semenii şi cu întreaga lume, răspândind în jur lumină, bunătate, blândeţe, iertare, pace, bucurie, asemenea Mântuitorului şi Maicii Domnului.
Fiind o fiinţă dihotomică, compusă din suflet şi trup, omul are datorii atât faţă de trupul său, cât şi faţă de sufletul său nemuritor, străduindu-se să devină “un caracter creştin”, un om nou, cu un suflet îmbrăcat în “haină de nuntă” (Matei XXII; 1-14).
Cea dintâi datorie a creştinului faţă de sine însuşi este aceea de a fi cu iubire creştinească faţă de propria fiinţă, înţelegând de aici grija şi străduinţa de a-şi înmulţi talanţii, având ca scop mântuirea. Această iubire, care exclude egoismul, trebuie să fie împletită cu iubirea de Dumnezeu şi de semeni, implicând chiar jertfelnicia, după pilda Domnului Iisus Hristos: “Sufletul Îmi pun pentru oi” (Ioan X; 15); “Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu. Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc” (Ioan XV; 12-14); “Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine. Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie, nu este vrednic de Mine. Cine ţine la sufletul său îl va pierde, iar cine-şi pierde sufletul lui pentru Mine, îl va găsi” (Matei X; 37-39).
Din iubirea creştină faţă de noi înşine iau naştere: 1. datoriile creştinului faţă de suflet (adică: de a-şi lumina şi curăţa mintea de gânduri pătimaşe şi întunecate, hrănind-o cu învăţăturile Sfintei Biserici, cu gânduri bune, curate, înţelepte, dumnezeieşti şi cu alte învăţături de folos/necesare vieţii, de a-şi feri inima de simţămintele înjositoare, umplând-o cu sentimente de evlavie, bunătate, frăţie şi iubire, de a-şi întări voinţa, prin puterea virtuţilor religioase şi morale, în aşa fel încât ea să poată săvârşi binele, cu ajutorul lui Dumnezeu, în mod statornic, de a-şi valorifica darurile cu care l-a împodobit Dumnezeu, având o conştiinţă liniştită, curată şi împăcată –“Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău” – Matei XXV; 14-30, de a-şi mărturisi păcatele prin Taina Spovedaniei şi a se împărtăşi cu Domnul Iisus Hristos, Sfinte Taine prin care sufletul are posibilitatea să se elibereze de păcate, să se înveşmânteze în virtuţi şi să se sfinţească); 2. datoriile creştinului faţă de trup (adică: de a-l feri de vicii, pofte păgubitoare şi patimi, de a-l întări prin muncă chibzuită şi lucrări, de a-i da hrană îndestulătoare, îmbrăcăminte cuviincioasă şi odihna de care are nevoie, o locuinţă adecvată, de a-l îngriji în timpul bolii, păstrându-l sănătos şi viguros, cu ajutorul ştiinţei medicale).
Vorbind despre valoarea deosebită a sufletului, Domnul Iisus Hristos afirmă: “Ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?” (Marcu VIII; 36-37). Prin suflet “gândim, simţim, trăim, lucrăm, ne mişcăm, ne rugăm, ne bucurăm şi ne întristăm. În suflet adunăm toate comorile înţelepciunii, ale artelor, ale ştiinţei şi ale religiei. Când sufletul părăseşte trupul, nu mai rămâne din om decât un cadavru. Ce folos mai are atunci omul de lumea întreagă, fără de suflet!” Tot de datoriile către suflet, consemnează “Catehismul creştinului ortodox”, ţine şi “datoria de a-şi păstra fiecare cinstea sau bunul nume. Aceasta nu se poate dobândi şi păstra mai bine decât atunci când omul îşi vede conştiincios de meseria sau îndeletnicirea sa”.
Datoriile faţă de trup sunt îndreptăţite pentru că trupul este “casa sufletului” şi mijlocul de manifestare a sufletului: “Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? De va strica cineva templul lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el, pentru că sfânt este templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi” (I Corinteni III; 16-17). Trupul trebuie îngrijit prin curăţie şi atenţie permanentă în privinţa menţinerii sănătăţii: “Ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi grija de trup să nu o faceţi spre pofte” (Romani XIII; 14); “Căci nimeni vreodată nu şi-a urât trupul său, ci fiecare îl hrăneşte şi îl încălzeşte, precum şi Hristos Biserica” (Efeseni V; 29); “Cinsteşte pe doctor cu cinstea ce i se cuvine, că şi pe el l-a făcut Domnul. Că de la Cel Preaînalt este leacul… Ştiinţa doctorului va înălţa capul lui şi înaintea celor mari va fi minunat. Domnul a zidit din pământ leacurile şi omul înţelept nu se va scârbi de ele. Şi El a dat oamenilor ştiinţă, ca să Se mărească întru leacurile Sale cele minunate. Cu acestea tămăduieşte şi ridică durerea” (Înţelepciunea lui Isus Sirah XXXVIII; 1-7).
Omul trebuie să poarte de grijă ca trupul să-i fie sănătos, iar sănătatea se păstrează prin muncă (cu rânduială), prin odihnă (cu măsură), prin curăţenie şi prin cumpătare (în mâncare, băutură şi petreceri), agonisind, pe căi cinstite, atât cât are nevoie pentru sine, pentru familie şi pentru a-i ajuta pe cei necăjiţi/lipsiţi, fără să fie nici zgârcit, nici risipitor, ci întrebuinţând totul cu înţelepciune.
Cea mai importantă datorie a creştinului faţă de aproapele său este de a-l iubi, prin fapte bune, ca pe sine însuşi, potrivit îndemnului Mântuitorului: “să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei XX; 39). Faptele iubirii faţă de aproapele sunt împărţite în două categorii: 1. faptele milei sufleteşti sau faptele faţă de viaţa sufletească a semenilor noştri; 2. faptele milei trupeşti sau faptele faţă de viaţa trupească a semenilor noştri.
Faptele milei sufleteşti sunt: 1. a ne ruga lui Dumnezeu pentru aproapele/semenul nostru; 2. a-l ajuta să se ferească şi să se elibereze de păcat; 3. a-l ajuta să scape de neştiinţă şi de nepricepere; 4. a-l ajuta, la nevoie, cu un sfat înţelept; 5. a-l mângâia în vreme de întristare; 6. a nu ne răzbuna pe el pentru răul pe care ni l-a făcut, ci a-i răspunde cu dragoste, făcându-i bine; 7. a fi îngăduitori şi iertători faţă de cei care ne greşesc.
Faptele milei trupeşti sunt: 1. a da hrană celor săraci şi neputincioşi, care nu-şi pot agonisi singuri cele necesare traiului; 2. a potoli setea celor însetaţi; 3. a îmbrăca pe cei goi (fără îmbrăcăminte); 4. a cerceta pe cei aflaţi în necazuri şi nevoi; 5. a vizita pe cei bolnavi, ajutându-i să învingă boala; 6. a găzdui pe străinii care nu au unde să-şi plece capul; 7. a înmormânta pe cei care mor în lipsuri şi părăsiţi.
Prin urmare, datoria creştinului faţă de aproapele său constă în omenie, iubire, iertare şi ajutorare frăţească, întrucât toţi oamenii sunt fiii lui Dumnezeu, fiind fraţi întreolaltă. Sfântul Apostol Pavel ne învaţă că între oameni trebuie să existe aceeaşi armonie şi aceeaşi conlucrare ca între membrele aceluiaşi trup: “Căci precum trupul unul este și are mădulare multe, iar toate mădularele trupului, multe fiind, sunt un trup, așa și Hristos. Pentru că într-un Duh ne-am botezat noi toți, ca să fim un singur trup, fie iudei, fie elini, fie robi, fie liberi, și toți la un Duh ne-am adăpat. Căci și trupul nu este un mădular, ci multe. Dacă piciorul ar zice: Fiindcă nu sunt mână, nu sunt din trup, pentru aceasta nu este el din trup? Și urechea dacă ar zice: Fiindcă nu sunt ochi, nu fac parte din trup, pentru aceasta nu este ea din trup? Dacă tot trupul ar fi ochi, unde ar fi auzul? Și dacă ar fi tot auz, unde ar fi mirosul? Dar acum Dumnezeu a pus mădularele, pe fiecare din ele, în trup, cum a voit. Dacă toate ar fi un singur mădular, unde ar fi trupul? Dar acum sunt multe mădulare, însă un singur trup. Și nu poate ochiul să zică mâinii: N-am trebuință de tine; sau, iarăși, capul să zică picioarelor: N-am trebuință de voi. Ci cu mult mai mult mădularele trupului, care par a fi mai slabe, sunt mai trebuincioase. Și pe cele ale trupului care ni se par că sunt mai de necinste, pe acelea cu mai multă cinste le îmbrăcăm; și cele necuviincioase ale noastre au mai multă cuviință. Iar cele cuviincioase ale noastre n-au nevoie de acoperământ. Dar Dumnezeu a întocmit astfel trupul, dând mai multă cinste celui căruia îi lipsește, ca să nu fie dezbinare în trup, ci mădularele să se îngrijească deopotrivă unele de altele. Și dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună; și dacă un mădular este cinstit, toate mădularele se bucură împreună. Iar voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare (fiecare) în parte” (I Corinteni XII; 12-27).
Dragostea frăţească constituie unirea, semnul şi “legătura desăvârşirii” (Coloseni III; 14).
Doamne, dăruieşte-ne sănătate şi înţelepciune spre a cunoaşte, trăi şi mărturisi credinţa cea adevărată!
Bibliografie: 1.“Biblia” sau “Sfânta Scriptură”, ed. cit. 2.“Catehism creştin ortodox”, ed. cit., pp. 196-205. 3. “Catehism ortodox”, ed. cit. pp. 136-145. 4. “Catehismul creştinului ortodox”, ed. cit., pp. 116-118.
