Daniela Bălu, director al Muzeului Judeţean Satu Mare, este invitata rubricii mele de azi. Este absolventă a Facultăţii de Istorie din Iaşi, iar în anul 2010 devine doctor în istorie. Sătmărenii au ocazia să o întâlnească la evenimentele organizate sub egida Muzeului Judeţean, evenimente în cadrul cărora Daniela, prin discursul ei erudit, ne poartă prin povestea demult scrisă a istoriei locale, o poveste rostită cu har şi pasiune, care, astfel, fără tăgadă, ajunge la inima auditorului. Activitatea ei ca istoric este una extrem de bogată şi preţioasă. Profund impresionante sunt manifestările care sunt menite să cinstească memoria eroilor noştri. O vedem pe Daniela la aceste momente de comemorare, în ie autentic românească, cu „un braţ de flori” şi-o „umbruţă de drapel”, cu gând pios şi smerit în fața pietrelor sfinte. O imagine ce nu are cum să nu te transpună într-o poveste de esenţă pur românească!
Istoria este cea mai elocventă poveste care ne dezvăluie cine suntem cu adevărat, de unde venim, implicit, încotro ne îndreptăm. Cum a început calea către această frumoasă poveste pe care, iată, ai ales să o descoperi zi de zi?
Pentru mine istoria este cu adevărat o cale, cum atât de bine ai înțeles și precizat. Aș putea să o numesc calea devenirii și împlinirii mele profesionale, dar nu numai. O cale ce a început din familie. Mai exact de la poveștile pe care mi le spunea străbunica mea, despre ”popa Lucaci”, adică Vasile Lucaciu, născut la Apa, satul părinților și străbunilor mei. Casa veche a străbunicilor mei se afla în centrul satului, peste drum de biserică, chiar în vecini de ceea ce azi este Casa Memorială dedicată Eroului Național. În familia noastră se cânta frecvent ”Doina lui Lucaciu”, ce făcea parte din repertoriul de familie. Calea spre istorie a continuat cu poveștile despre război spuse de bunicul meu, Valer. Îl văd și acum, îmbrăcat în cămașa de un alb imaculat, venind de la biserică și așezându-se în curtea casei, povestindu-ne despre război și curajul ostașilor români, cântând cu emoție și ochii plini de lacrimi: ”Transilvanie frumoasă, pregătește-te mireasă, Că-ți aducem pețitor, mândrul nostru tricolor”. Avea o demnitate și o semeție pe care nu le voi putea uita niciodată! Povestea a continuat apoi cu biblioteca plină de cărți de istorie a fratelui mamei mele, pe care le citeam rând pe rând, înțelegând treptat, cu trecerea anilor, cât de fascinantă este istoria și cât de importantă este ea în cunoașterea și înțelegerea rădăcinilor noastre, a identității, a definirii noastre ca popor. A venit firesc examenul la Liceul de Filologie-Istorie, au urmat studiile la Facultatea de istorie, apoi 7 ani de doctorat la Academia Română, Institutul de Istorie George Barițiu din Cluj Napoca. Desigur, experiența profesională câștigată în cei 38 de ani de muncă în muzeu, zeci de ani de studiu și cercetare au consolidat și fundamentat ceea ce era inițial o pasiune din copilărie. De altfel, încă de mică am știut că vreau să fiu profesoară de istorie. Și atunci când eram întrebată de ce, răspundeam: ”pentru că vreau să-i învăț pe copii să-și iubească eroii și țara”. Așa am fost învățată și eu, încă din copilărie. Și asta am încercat în toți acești ani, și nu doar pe copii. Nădăjduiesc că am reușit. În viață nimic nu este întâmplător, iar Dumnezeu le rânduiește așa cum numai el știe să ni le rânduiască! Eu am locuit zeci de ani peste drum de Monumentul Ostașului Român și de clădirea care azi este Muzeul de Istorie, ce a devenit chiar locul meu de muncă! Așa mi-a rânduit mie Dumnezeu viața, în jurul și pentru istorie! Istoria neamului meu românesc.
Daniela, te întâlnim la evenimentele cu tematică istorică, acolo unde implicarea ta este una notabilă. Cât de receptivă este societatea sătmăreană la acest gen de evenimente?
Îmi place să organizez evenimente de anvergură, ce rămân în istoria comunității sătmărene, evenimente ce să marcheze cu demnitate istoria noastră națională, eclezială, cultura, valorile spirituale și tradiționale. Și avem destule! Chiar dacă trăim într-o perioadă în care sunt mult prea mult evidențiate aspectele negative, istoria noastră este ca a oricărui popor, cu bune sau mai puțin bune. Desigur, pe toate trebuie să le cunoaștem, dar haideți să nu ne tot autodenigrăm, să nu ne tot punem cenușă în cap. Avem și cu ce să ne mândrim, fără a jigni pe nimeni, fără exacerbare, în spiritul respectului reciproc specific societăților civilizate. Societatea sătmăreană este receptivă la ceea ce i se oferă, în măsura în care oferta intră în sfera sa de interese. Un sportiv va căuta evenimente sportive, un istoric, un om de cultură va căuta și aprecia evenimentele culturale. Receptivitatea depinde foarte mult de atractivitatea și valoarea a ceea ce se oferă. De aceea încerc ca evenimentele pe care le organizez, sau la organizarea cărora îmi aduc contribuția, să fie de înalt nivel, fie că e vorba despre importanța științifică, fie despre personalitățile pe care le invit. Iată, exemplul recent, am reușit să-i aducem în orașul nostru, împreună, la același eveniment, pe Președintele Academiei Române, domnul Ioan Aurel Pop, și pe IPS Mitropolitul Andrei. Cu certitudine, un eveniment unic în istoria Sătmarului!
Ţi-ai început activitatea în muzeu pornind de la activităţile de bază, urcând apoi, treptat, către funcţiile de conducere ale instituţiei. Iată, o evoluţie firească! Ce înseamnă pentru tine această responsabilitate?
Da, am început de la ultimul post din statul de funcții, care atunci se numea ”forfetar”, fiind angajată în muzeu de domnul Doru Radosav, care mi-a și spus la un moment dat: ”Daniela, vei deveni directoarea muzeului”. Deși am crezut că e doar o vorbă de încurajare, am luat în serios această ”prezicere”, care a și devenit realitate, după foarte multă muncă. Sunt director de 26 de ani, iar o mare parte din viața, munca și timpul meu le dedic muzeului. De altfel, am fost educată cu un puternic simț al responsabilității. Tatăl meu, care a fost primar la Apa timp de 16 ani, era pentru mine un model de asumare totală, uneori până la epuizare, a responsabilității față de obligațiile profesionale, dar mai ales față de oameni. Fără oameni și sprijinul lor, nu se poate face nimic important, durabil, măreț! Consider că responsabilitatea trebuie să fie însoțită de corectitudine (desigur, cu toții mai greșim, nimeni nu e perfect...) și de o foarte bună pregătire profesională. Așa cum bine se știe, Muzeul Județean este o instituție foarte mare, inclusiv la nivel național. Avem în structura organizatorică 25 de muzee, case memoriale, gospodării țărănești, biserici de lemn, situri, cu un patrimoniu de cca. 400000 de bunuri, colecții mixte de arheologie, istorie, etnografie, artă, științele naturii, bibliotecă, un laborator zonal de restaurare-conservare, având atribuții deosebit de importante în tot ceea ce înseamnă conservarea, protejarea și cercetarea patrimoniului cultural. În fond, este patrimoniul tuturor sătmărenilor, zestrea noastră identitară. Toate aceste atribuții trebuie îndeplinite cu maximă responsabilitate, pricepere, profesionalism. Eu am urmat 2 ani și cursuri de muzeografie, susținând examene pentru a deține 3 atestate de expert în patrimoniul cultural, fiind membru, mai mulți ani, în Comisia Națională a Muzeelor și Colecțiilor.
Ai numeroase publicaţii şi studii de specialitate. Poţi să ne spui câte ceva despre ele?
Așa este, am publicate sute de articole și 29 de cărți, cataloage, ghiduri muzeale, atât ca autor, dar și coautor. Printre primele ghiduri publicate de Muzeul Județean sunt și cele scrise de mine, precum ”Muzee de etnografie”, ”Muzeul Maghiar din Bogdand”, ”Muzeul Șvăbesc din Petrești”, ”Muzeul Moților din Scărișoara Nouă”, ” Muzee și patrimoniu transfrontalier”, ”Reconstituirea memoriei sătmărene. 130 de ani de viață muzeală sătmăreană”, și multe alte publicații. O mare parte din cercetările mele le-am dedicat istoriei vieții ecleziale, bisericii și monumentelor de arhitectură, amintind acum doar câteva: ”Casa Domnului, casa omului. Catalogul arhitecturii religioase din județul Satu Mare”, ”Biserica românească din județul Satu Mare în anii Dictatului de la Viena” sau, recent, ”Monografia Catedralei Ortodoxe Adormirea Maicii Domnului din Satu Mare”. De 14 ani scriu și fac parte din colegiul de redacție al Revistei ”Eroii Neamului”.
De-a lungul carierei tale ai organizat manifestări expoziţionale, simpozioane naţionale şi internaţionale. Care dintre acestea te-a solicitat cel mai mult şi care te-a marcat cel mai profund?
Întotdeauna m-am implicat cu tot sufletul și toată priceperea în tot ceea ce fac, cu pasiune și multă dăruire. Sufăr de perfecționism....știu, un mare defect! Sunt câteva evenimente ce le consider unice în viața unui om. Astfel, am avut onoarea și șansa extraordinară de a mă implica la ridicarea, reconstruirea sau strămutarea a 5 monumente deosebit de importante pentru societatea sătmăreană, Statuia dr. Vasile Lucaciu, Lupa Capitolina, Monumentul Mihai Viteazul din Moftinu Mic, Eroul Necunoscut, iar recent, Monumentul Biserica și Armata Română. Nu e puțin lucru, 5 monumente!
În urmă cu 27 de ani am inițiat simpozionul ”Ziua Veteranilor de Război”, ce era atunci unic în România, din anul 1990 am participat direct, de 3 ori, la organizarea sau reorganizarea tuturor expozițiilor de bază ale Muzeului Județean, precum și a 11 muzee și case muzeu din județul nostru. Am reprezentat România la nivel european, mai ales prin evenimentele desfășurate cu sprijinul Institutului Cultural Român și a Ministerului de Externe, inclusiv în Anul ”Centenarul Marii Uniri”, și multe altele despre care mi-ar trebui mult timp doar să le povestesc... Dintre sutele de manifestări organizate, un loc special în inima mea îl are Muzeul Justinian Arhiepiscopul, deschis în plină ”epocă covid”, în Catedrala Ortodoxă ”Adormirea Maicii Domnului” din orașul nostru, și evenimentele organizate cu ocazia aniversării a 85 de ani de la zidirea ei, în mod special ridicarea și sfințirea Monumentului ”Biserica și Armata Română”. Am avut alături o echipă de Oameni cu suflet mare!
De asemenea, am avut șansa de a-i cunoaște personal pe toți președinții României (cu excepția domnului Iohannis) și pe însuși Majestatea Sa Regele Mihai I, pe soția sa Ana, pe care i-am primit personal la muzeu în anul 1997, organizând o expoziție specială pentru familia regală, împreună cu managerul de atunci al muzeului, dl. Viorel Ciubotă. Președintelui Nicolae Ceaușescu i-am oferit flori chiar în clădirea în care muncesc, ce era pe atunci sediul Comitetului Județean de Partid, pe președintele Iliescu l-am primit la Muzeul Șăbesc din Petrești, pe președintele Constantinescu în vizita electorală de la Satu Mare, iar pe președintele Băsescu la castelul din Carei, cu prilejul Zilei Armatei Române. Multe aș avea de povestit... și despre toate aceste întâlniri.
Prezenţa ta la aceste evenimente culturale din judeţ, se remarcă şi prin veşmântul tău de sărbătoare, pe care adesea îl porţi, ia românească. Ce înseamnă ea pentru tine, ce mesaj doreşti să transmiţi astfel?
Da, ai remarcat perfect! Eu port ie de foarte mulți ani, chiar și atunci când nu era în ”trend”, în special la evenimentele pe care le organizam în străinătate. În anul 1996, când regina Ana a venit prima oară în vizită la noi, la muzeu, i-am oferit cadou chiar ia mea de borangic, de care a fost foarte încântată, știind că MS Regina Maria a iubit foarte mult costumul tradițional românesc! Despre ie se spune, pe bună dreptate, că este un templu la purtător. Cu adevărat este un templu al simbolurilor ancestrale, al creativității și sensibilității feminine, un real cod identitar, atât de frumos și prețios încât este furat și copiat chiar de marile case de modă. Da, eu port ie cu mândrie, cu mândria propriei mele identități românești, de care nu îmi este rușine! Și dau deseori exemplu, mai ales copiilor, spunându-le: ”mergeți oriunde în lumea aceasta, îmbrăcați în blugi și tricou, și veți fi niște anonimi pierduți în marea masă de oameni. Nimeni nu o să vă vadă, nimeni nu o să vă observe. Însă, mergeți îmbrăcați în ie sau în costumul tradițional românesc, și o să vedeți cum ieșiți în evidență, cum sunteți admirați, cum sunteți unici”. E adevărat că trebuie să fim foarte atenți și la ce fel de ie purtăm! Pentru că la ora actuală piața și comerțul sunt pline de kitschu-ri! Și mai trebuie să ne amintim că o ie cusută tradițional reprezintă foarte multă trudă, dacă ne gândim doar la miile de cusături pe care o femeie le făcea brodând-o, și că din acea broderie niciodată nu lipsea simbolul Crucii protectoare, iar dacă purtăm Crucea îl purtăm pe Dumnezeu, așadar, cu atât mai onorați suntem de mesajul pe care îl transmite minunata noastră ie.
Făcând trimitere la titlul acestui interviu, în opinia ta, ca un gând transmis cititorilor acestei pagini, cum să rodim neîncetat acel sâmbure de frumos, care fără îndoială există în fiecare dintre noi, pentru a fi demni urmaşi ai celor mulţi ce s-au jertfit pentru noi?
Mie mi-a rânduit Dumnezeu misiunea, dar și onoarea, de a scrie și de a face istorie. De a făuri fapte ziditoare, roditoare. Nu e deloc simplu, uneori sunt piedici imense și pline de malițiozitate. Dar tot Dumnezeu mi-a trimis și oameni cu suflet frumos, generoși, cu o pregătire și experiență profesională de excepție, împreună reușind să lăsăm moștenire generațiilor viitoare fapte ce reprezintă o dovadă demnă a modului concret în care putem și trebuie să ne cinstim memoria milioanelor de vieți ce s-au jertfit pentru noi. De ce trebuie să-i cinstim? Simplu, pentru că ei fac parte din noi, din familiile noastre, ei sunt părinții, bunicii sau străbunicii noștri. Este firesc, e creștinește să le cinstim memoria. Cu toții am văzut ceremoniile somptuoase ce se organizează în marile țări ale lumii, pentru cinstirea memoriei eroilor. De ce noi ar trebui să le bagatelizăm? E ca și cum ne-am înjosi sau uita propria noastră familie. Cum să-l uiți pe cel ce a murit pentru tine?! Ramurile unui copac nu pot să crească dacă nu au rădăcină. Se veștejesc și mor! Acolo sunt eroii noștri, la rădăcină! La temelia casei noastre, care se numește România. Iar România suntem noi toți! Fără o temelie puternică, orice casă, chiar și un palat, mai devreme sau mai târziu, se prăbușește! Îmi place să-l citez pe părintele Arseniei Papacioc, care spunea într-un dialog povățuitor: ”Tu să pui cărămidă sfântă în sufletul fiecărui român, și lasă, că vine Dumnezeu, și pune mortarul” . Fiecare dintre noi putem să fim ”cărămidă sfântă”, fiecare dintre noi poate să fie omul frumos, ce rodește și dăruiește iubire. E în puterea noastră ce alegem: să criticăm, să dărâmăm, sau să zidim... Iar pentru că în paginile ziarului aveți și rubrica de poezie, voi încheia acest interviu (nu înainte de a vă mulțumi pentru oportunitate) cu versurile marelui nostru poet Nichita Stănescu:”Nu-l uitaţi pe cel căzut în război/Lăsaţi-i din când în când un loc liber la masă,/Ca şi cum ar fi viu între noi,/Ca şi cum s-ar fi întors acasă.”
Eroii au casa în sufletele noastre, și veșnicia în Împărăția Tatălui Ceresc! DOAMNE AJUTĂ! (Dr. Daniela Bălu, Director – Muzeul Județean Satu Mare)
Mulţumesc! Până data viitoare nu uita, drag cititor, să fii creativ şi autentic!
Georgeta I. Govor
