Nicolae Ghisan
- De la conviețuire la dispariție: povestea unei lumi șterse din peisajul satului sătmărean
În inima județului Satu Mare, comuna Santău – formată din satele Santău, Chereușa (Érkőrös) și Sudurău (Érszodoró) – păstrează în straturile sale istorice urmele unei conviețuiri multiculturale care a definit secole la rând identitatea locului. Atestată documentar încă din 1213, în registrele Episcopiei Romano-Catolice de Oradea, localitatea s-a dezvoltat într-un spațiu fertil, traversat de râul Santău, unde români, maghiari, romi și evrei au împărțit aceeași geografie, aceleași drumuri și aceleași piețe.
Astăzi, însă, dintre toate aceste comunități, una lipsește cu desăvârșire: comunitatea evreiască. Dispariția ei, produsă brutal în 1944, rămâne una dintre cele mai dramatice pagini din istoria locală.
Primele urme: începuturile unei prezențe
Prezența evreilor în Santău este atestată înainte de 1727, unul dintre primii locuitori cunoscuți fiind Judas Benjamin. Faptul plasează satul printre primele așezări din zona Tășnadului unde evreii au găsit condiții de stabilire.
Comunitatea a crescut lent, dar constant. În 1847 erau consemnați 60 de evrei, în 1880 numărul ajungea la 136, iar la începutul secolului XX populația evreiască oscila între 55 și 87 de persoane. Deși numeric redusă, comunitatea era stabilă, organizată și bine integrată în viața economică a localității.
Istoricul Abraham Fuchs, în volumul Tășnad. O monografie istorică în memoria comunității evreilor din Tășnad (Transilvania). Școala Talmudică (Yeshiva) a Rabinului Mordechai Brisk, apărut la Editura Mega și Editura Muzeului Sătmărean în 2024, menționează existența a aproximativ cincisprezece familii evreiești în perioada interbelică. Surprinzător, comunitatea nu a cunoscut o creștere semnificativă, deși condițiile economice ale zonei erau favorabile.
O comunitate mică, dar influentă
Viața economică a Santăului interbelic purta amprenta familiilor evreiești. Printre latifundiarii zonei se numărau familiile Ionasch Nitzi, Friedman József, Gutman și Kandel. Katz Iotzi și Grossman administrau moara de făină și ulei, un punct vital pentru economia agricolă locală.
Rabinul Shmuel Zvi Peretz deținea două magazine – un magazin universal și unul alimentar de lux. Alte familii, precum Klein Nitzi și Klein Manush, gestionau mici prăvălii alimentare. Friedman József era proprietarul măcelăriei kosher, iar în sat activau și meșteșugari evrei – tâmplarul Pasternak și fierarul Struli Jenő.
Comunitatea dispunea inclusiv de farmacist, semn al unui nivel ridicat de organizare și al unei integrări solide în structura socio-economică a satului
Din punct de vedere religios, comunitatea era complet structurată. În Santău funcționau: o sinagogă, o baie rituală (mikva), un cimitir mare și vechi, un sacrificator ritual (shohet), un învățător religios.
Administrarea vieții spirituale era asigurată alternativ de rabinii Shmuel Zvi Peretz și Nahum Klein. Fiii rabinului Peretz au studiat la școala talmudică din Tășnad, iar doi dintre ei – Simha și Aizik – au emigrat ulterior în Israel, continuând tradiția rabinică a familiei. O figură respectată a fost Rabi Israel Hersch Banat, sacrificator ritual și erudit al Torei, apreciat pentru profunzimea cunoștințelor sale religioase.
Ruptura: legislația hortystă și deportarea
Până la începutul anilor 1940, relațiile interetnice în Santău au fost caracterizate de normalitate și cooperare. Situația s-a deteriorat însă după 1940, în contextul regimului hortyst și al legislației antisemite.
În 1942, tineri evrei din sat au fost trimiși în detașamente de muncă forțată. Printre ei s-a numărat și Aizik Peretz. În primăvara anului 1944, comunitatea a fost concentrată în ghetoul de la Șimleu Silvaniei, de unde membrii săi au fost deportați la Auschwitz.
Un evreu din Santău, cunoscut sub numele de Koyain, a fost ucis în tren, în timpul transportului, de un soldat german. Niciun membru al comunității nu s-a mai întors după război.
Astfel, peste două secole de viață comunitară au fost șterse în câteva luni.
Cimitirul – ultimul martor
Astăzi, în Santău nu mai trăiește niciun evreu. Sinagoga a dispărut, magazinele au fost preluate sau demolate, iar casele și-au pierdut identitatea originară.
Singura mărturie materială rămasă este cimitirul evreiesc, aflat la marginea localității. Altădată loc sacru al memoriei, el se află acum într-o stare avansată de degradare. Pietrele funerare – unele decorate cu simboluri specifice artei funerare evreiești, precum mâinile kohenului sau ulciorul levitului – au fost distruse de timp, vegetație și vandalizări.
Astăzi, doar câteva fragmente de piatră mai răsar dintre buruieni, asemenea unor martori tăcuți ai unei lumi dispărute.
Localnicii își mai amintesc, prin poveștile bunicilor, de „evreii de altădată”. Dar memoria este fragmentară, difuză, lipsită de repere vizibile. În absența unor monumente comemorative sau a unor inițiative de restaurare, trecutul riscă să fie absorbit complet de uitare.
Istoria evreilor din Santău nu este doar o poveste locală. Ea reflectă destinul a zeci de comunități rurale din nord-vestul Transilvaniei, dispărute în urma Holocaustului, fără să lase în urmă supraviețuitori care să refacă firul continuității.
O istorie care merită spusă
A readuce în atenție această pagină de istorie înseamnă mai mult decât un exercițiu memorial. Înseamnă recunoașterea faptului că identitatea unui sat nu este monolitică, ci rezultatul unei conviețuiri îndelungate.
Cât timp aceste povești sunt documentate, scrise și transmise mai departe, comunitatea evreiască din Santău continuă să existe în memoria colectivă. Iar memoria, chiar fragilă, rămâne o formă de dreptate istorică.
Sursa: Muzeul Județean Satu Mare
