Pe 11 august 2016, la Rio de Janeiro, echipa feminină de spadă a României urca pe cea mai înaltă treaptă a podiumului olimpic. Era singura medalie de aur a delegației române la acele Jocuri. Printre cele patru sportive care au făcut posibil acest moment se număra și Simona Pop, o sătmăreancă crescută pe planșele sălii Alexandru Csipler — „fabrica de campioni”, cum i se spune cu mândrie în oraș.
Într-un dialog deschis, realizat chiar în sala unde a deprins primele garde, Simona Pop ne-a povestit cum a ajuns de la o fetiță curioasă, care își urma frații mai mari la antrenamente, până la cea mai mare performanță din sportul românesc.
Începturile: „Mama m-a trimis doar la domnul Csiszar”
Simona a început scrima în 1999, la vârsta de 9 ani, în aceeași sală în care ne-am întâlnit pentru acest interviu. Motivul? Simplu — frații ei mai mari făceau deja scrimă, iar sora cea mică, așa cum se întâmplă firesc, le-a urmat exemplul. Pe atunci, în Satu Mare, opțiunile sportive pentru fete erau limitate: baschet, lupte, poate judo — și scrimă.
Un detaliu aparent minor a contat decisiv: mama Simonei insistase ca fiica ei să meargă la un singur antrenor, domnul Csiszar Francisc. Acesta se afla însă plecat în Kuwait, iar dacă s-ar fi întors cu câteva luni mai târziu, cariera Simonei ar fi luat poate o altă direcție. „Soarta a făcut bine lucrurile”, recunoaște ea.
Primele amintiri sunt deopotrivă sportive și copilărești: de la 3-4 ani venea cu frații pe la sală și juca fotbal cu o minge moale. Dintre primele antrenamente propriu-zise, îi rămâne în minte cum antrenorul a ales un coleg mai mare — unul dintre frații Tardi, și ei campioni naționali — ca să le arate celor mici cum se ține garda. „Și acum mi-e în minte acea fază”, spune Simona, zâmbind.
Întrebată despre calitatea care a propulsat-o cel mai mult, Simona răspunde fără ezitare: ambiția. „Eu întotdeauna zic că n-am fost un sportiv talentat. Nu am calități înnăscute.” Este o afirmație surprinzătoare pentru o campioana olimpică, dar Simona o susține cu argumente. Scrima, spre deosebire de alte sporturi, nu cere un tipar fizic anume: la cel mai înalt nivel, poți întâlni campioane mondiale de 90 de kilograme sau de 160 de centimetri.
„Asta mi-a plăcut întotdeauna la scrimă — dacă ai ambiție și puțin cap, poți să-i ajungi pe cei talentați.” Ca exemplu, Simona o amintește pe Ana Maria Brânză, cea mai medaliată spadasină a României, care nu era o atletă înnăscută, dar pe planșă era imbatabilă. Pe de altă parte, colega Simona Gherman era „o atletă născută, bună oriunde”. Diversitatea tipologiilor demonstrează, crede Pop, că scrima este un sport al minții în aceeași măsură ca al corpului — nu degeaba i se spune „șahul pe planșă”.
Drumul spre Rio: de la vicecampioana mondiala la juniori, la aurul olimpic
Momentul de cotitură a venit în clasa a XII-a. Simona avea un ultim an de juniorat și își pusese o condiție simplă: dacă intră în primii 16 la Campionatul Mondial, rămâne în scrimă. A ieșit vicecampioana mondială. „De acolo nu s-au mai pus semne de întrebare care-i drumul meu.”
A urmat transferul la CSA Steaua București — nu din dorință, ci din necesitate. Clubul sătmărean nu i-a oferit un loc, deși colegii ei, printre care și viitorul său soț, Adrian Pop, se antrenau deja acolo. „Nu m-a vrut domnul Fogel în 2008. Nu știu de ce”, spune ea. Retrospectiv, consideră că plecarea la București i-a accelerat dezvoltarea: se antrena non-stop la nivel de lot.
După Olimpiada de la Londra 2012 — „o olimpiadă eșuată a spadei românești” — echipa feminină s-a reconstruit. Simona Pop a fost parte a noii generații, alături de Ana Maria Brânză și Simona Gherman. La prima cupă mondială în noua formulă, au urcat pe podium. Apoi au tot urcat. „Foarte puține au fost concursurile în care să nu fim pe podium.”
Viața după planșă: copii, scrimă și fotbal
Simona s-a retras oficial imediat după Rio. Premierile s-au lăsat așteptate — un caz de dopaj la haltere a amânat toate ceremoniile delegației românești. Au venit apoi copiii, a venit pandemia, și momentul revenirii nu s-a mai ivit.
Acasă, viața cu soțul Adrian Pop — la rândul său campion și fost component al lotului național — nu se învârte în jurul scrimei, așa cum toată lumea presupune. „Nu vorbim de scrimă la masa de duminică.” Fiica lor cea mare, Clara, a ales totuși scrima, după ce a practicat în paralel și handbalul. Este deja campioana națională la cea mai mică categorie de vârstă. Simona recunoaște cu sinceritate că ea și Adi „văd prea multe” și uneori trebuie să se oprească unul pe altul din a grăbi lucrurile: „O lasă, că o să fie bine.” Unul dintre băieți a ales fotbalul — spre surprinderea mamei, care jurase că niciodată nu va lăsa un fiu al ei să joace fotbal. „Am ajuns să plătesc să meargă la fotbal”, râde ea.
Privind în perspectivă, Simona Pop este optimistă. „Spada, în următorii cinci ani, eu zic că aduce și medalie europeană.” Școala de scrimă din Satu Mare rămâne funcțională și prolifică: de la generații de campioni naționali la medaliați europeni, mondiali și olimpici, tradiția continuă. Patru antrenori tineri au preluat ștafeta de la „ultimul mohican”, cum îl numește pe maestrul Csiszar. Mai mulți sportivi înseamnă mai multă concurență, iar concurența, crede Simona, aduce întotdeauna rezultate.
Îi menționează și pe copiii familiei Covaliu — Vlad și Amalia — ca speranțe certe pentru viitoarele ediții ale Jocurilor Olimpice. „Imposibil să nu ajungă la olimpiadă cu echipa”, spune convingătoare.
Sala nerenovata care produce campioni
Am realizat acest interviu în sala Alexandru Csipler, un spațiu care arată practic la fel ca în 1999, când Simona a intrat prima dată pe ușă. „Probabil de aia nu renovăm sala — ca să nu pierdem aura campionilor”, glumește ea. Într-un oraș care s-a obișnuit să exporte campioni pe planșele întregii lumi, sala rămâne un simbol al unei filosofii simple: nu infrastructura face performanța, ci oamenii din ea.
Simona Pop ne-a confirmat ceea ce, în fond, știam deja: miracolul scrimei din Satu Mare nu ține de noroc, ci de o școală puternică, de ambiție și de o comunitate care, de fiecare dată când una dintre ale ei urcă pe podium, se oprește din orice face — inclusiv dintr-o gardă de noapte la radiologie — și se uită la televizor.
Nicolae Ghișan
