Un dialog cu dr. Răzvan Roșu, antropolog și etnolog, în emisiunea Satu Mare Cult
Într-o după-amiază însorită, pe băncile parcului central din Satu Mare, vizavi de fostul hotel Dacia — clădirea emblemă a orașului —, emisiunea Satu Mare Cult a găzduit una dintre cele mai dense și provocatoare discuții din ultima vreme. Invitatul: dr. Răzvan Roșu, antropolog și etnolog, un cercetător care și-a dedicat ani din viață studierii comunităților etnice ale județului.
Trei teme au fost puse pe tapet: evreii, șvabii și oșenii. Trei comunități aparent fără legătură, dar care, privite din unghiul lui Răzvan Roșu, împărtășesc o concluzie dureroasă: Satu Mare și-a lăsat să-i scape printre degete cei mai întreprinzători oameni ai săi.
Centrul vechi — un monument al spiritului evreiesc
Povestea comunității evreiești din Satu Mare începe, în mod vizibil, la începutul secolului al XIX-lea. Până atunci, evreilor le fusese interzis să dețină proprietăți în cetate. Mulți făceau „navetă" din Botiz, intrând în oraș doar pentru comerț.
Dar în jurul anilor 1870, comunitatea capătă masă critică: apar primele asociații, sinagoga, iar câteva sute de familii se stabilesc definitiv. Ce urmează este un fenomen remarcabil din punct de vedere economic: prin talent diplomatic și spirit comercial, evreii cumpără treptat, bucată cu bucată, centrul vechi al orașului. Dacă la începutul procesului toți proprietarii erau maghiari, în anii 1920 aproape că nu mai găsim niciun alt proprietar în afară de evrei.
„Nu a fost niciun fel de presiune din partea nimănui," subliniază Răzvan Roșu. „Ei puteau să nu vândă dacă ar fi dorit. Este o calitate înnăscută a poporului evreu de a veni într-un mediu complet străin, de a-și face un cuib, de a prospera."
Evreii au pus un accent deosebit pe educație. În registrele interbelice ale meseriilor și profesiilor din oraș, mai mult de jumătate dintre medici și avocați erau evrei. Au existat școli strict evreiești creîndu-se o comunitate care a dus la prosperitatea urbei — dar care a generat, inevitabil, și invidie.
„Automat apare invidia," recunoaște cercetătorul. „Este un sentiment uman. Și spune lumea: a venit ăla, tatăl său sau bunicul său, și acum a ajuns să mă comande pe mine."
Această invidie a alimentat curentul antisemit care a condus, în cele din urmă, la deportări și Holocaust. Un vârf sinistru al ororilor umane, cum îl numește Roșu, care atrage atenția că fenomenul antisemit a reînceput în mediul online și că trebuie să ne îngrijoreze.
Semnăturile din ghetou — un memorial pe care îl ignorăm
Unul dintre cele mai emoționante momente ale discuției vizează casele fostului ghetou din Satu Mare. Înainte de a fi deportați la Auschwitz, unii evrei au scris cu un creon special pe cărămizile caselor în care fuseseră înghesuiți — numele și data de naștere, cu presimțirea că nu se vor mai întoarce.
Din mărturiile orale, au existat mai multe astfel de case. Astăzi se mai păstrează doar două: una lângă biserica cu lanțuri și una lângă școala Brâncoveanu, în zona Pieței Mari. Fascinant este că, deși la una s-au dat straturi de vopsea peste semnături, scrisul a ieșit din nou la suprafață.
„Nu cunosc să existe așa ceva în niciun alt oraș din Transilvania sau din proximitatea Ungariei," afirmă antropologul, care, pe când era la Muzeul Județean, a încercat să pornească un proiect de conservare. Proprietarii erau de acord, chiriașii la fel dar birocrația a blocat totul.
„Nu mi se pare o investiție mare, renovarea și conservarea acelei fațade," spune el. „Dar după aia începe birocrația și restul pașilor dificili, de care nu scapi în actul cultural."
300 de ani de la venirea șvabilor — și sub 100 de vorbitori rămași
Discuția se mută spre comunitatea șvabilor sătmăreni, care tocmai au marcat 300 de ani de la stabilirea în Ardud (1726). Dr. Roșu lucrează, alături de Forumul Democrat German și colegul său Arthur Glazer, la o broșură care adună date proaspete despre istoria acestei comunități.
Șvabii au venit din Șvabia Superioară, din proximitatea orașelor Biberach și Ravensburg — un mediu cultural superior, cu legături economice în Bavaria, Franța și Elveția, cu mănăstiri romano-catolice bine organizate. Au schimbat radical peisajul agricol al zonei, aducând tehnici avansate de lucrat pământul. S-au așezat în peste 30 de sate din Ținutul Careiului, Ținutul Codrului și alte zone ale județului.
Dar, în ciuda superiorității lor tehnice și culturale, șvabii sătmăreni nu au reușit niciodată să-și dezvolte o elită proprie. Au trăit mereu sub protecția familiei Károlyi, care le-a asigurat preoți de limbă germană și le-a rezolvat problemele comunitare. Când iobăgia a dispărut și familia Károlyi și-a pierdut influența, iar politicile de maghiarizare au prins avânt, șvabii au fost — cum spune Roșu — „ca trestia în vânt."
Familiile mai înstărite și-au dorit să vorbească maghiara pentru a nu fi excluse social. Li s-a creat un complex de inferioritate: limba șvabă era considerată limba țăranilor, iar maghiara — limba domnilor. Paradoxal, dialectul s-a păstrat mai bine în satele sărace, acolo unde presiunea socială a fost mai mică.
Astăzi, sub 100 de vorbitori mai există în județul Satu Mare, alți 400-500 în Germania. Se pregătește o propunere pentru lista UNESCO a varietăților lingvistice amenințate cu dispariția.
Deportarea în gulaguri — o pagină pe care istoriografia românească a ezitat să o deschidă
Drama majoră a șvabilor a fost deportarea din 1945 în gulagurile sovietice — o pagină pe care istoriografia românească a evitat-o mult timp. Situația este complicată din punct de vedere politic: în momentul deportării, teritoriul era încă sub administrație maghiară, iar deportarea s-a făcut după legislația creată pentru Ungaria. Dar pe plan local, o parte din execuție a implicat și armata română.
Au fost deportați toți șvabii, indiferent dacă se declaraseră germani sau maghiari. Când cifra impusă de Stalin nu a fost atinsă, au fost luați de pe stradă și români și maghiari, din Ciumești și Sanislău.
Răzvan Roșu menționează un jurnal unic — însemnările unei șvăboaice deportate din Ardud, ascunse în talpa pantofului și purtate cu ea în Rusia. Singurul jurnal de acest tip care s-a păstrat, publicat doar în maghiară și care, în opinia cercetătorului, ar merita tradus în română și germană.
Un personaj fascinant apare în mai multe mărturii: Iani Bacsi, un șvab din Ardud care fusese prizonier în primul război mondial în Rusia și era singurul vorbitor de rusă din grup. El a devenit tălmaciul deportaților și a ajutat mai ales tinerii să supraviețuiască.
Înscrierea în SS — un subiect incomod, dar mai nuanțat decât pare
Un subiect delicat, rar discutat: înscrierea etnicilor germani din zonă în SS. Răzvan Roșu argumentează că, după foarte multe ore de studiu al acestui grup, cei mai mulți nu au plecat din convingere ideologică, ci din dorința de apartenență. Erau niște țărani care, până în anii 1920, nici nu știau de existența Germaniei ca stat. Redescoperirea identității germane a fost mai mult un fenomen de căutare identitară decât unul ideologic.
Mai mult, în zona Careiului, mulți tineri care voiau să se înscrie în SS au fost bătuți de feciorii pro-maghiari — ceea ce arată că opțiunea nu era deloc simplă sau unanimă.
Țara Oașului — un strigăt disperat de identitate
Ultima temă abordată este cea a oșenilor. Țara Oașului este descrisă ca o enclavă culturală perfectă — delimitată geografic de dealuri, cu reguli proprii, o mentalitate aparte și un ritm diferit al timpului.
Dar această zonă a fost marcată de o sărăcie cronică. Lipsa cerealelor și izolarea au ținut comunitățile pe o treaptă economică inferioară față de zonele de câmpie. Când, spre sfârșitul comunismului și mai ales după 1990, oșenii au descoperit Occidentul, au încercat să recupereze decalajul — dar în felul lor propriu.
Rezultatul este un amestec spectaculos și uneori contradictoriu: case enorme dar goale, mașini și costume scumpe, nunți fastuoase cu maneliști — într-o zonă care, teoretic, se mândrește cu un folclor autentic.
„Ceea ce mă supără este ascensiunea extraordinară a maneliștilor la nunțile din Oaș," spune Roșu. „Să arunci bani cu căruța la maneliști nu mai are de-a face absolut deloc cu spiritul Oașului."
Antropologul anunță o viitoare serie documentară în care intenționează să demonstreze, cu exemple concrete, problemele din folclorul actual — un proiect care, recunoaște, îi va atrage multă antipatie.
„Nu trăiesc din muzică. Nu trebuie să spun ceea ce societatea ar vrea să audă sau să validez anumite non-valori."
Concluzia comună: o pierdere pe care nu o conștientizăm
Punctul de convergență al celor trei teme este unul amar. Evreii vin în excursii din Israel și America, închiriază avioane charter, vizitează cimitirele — dar nimeni nu le oferă un tur ghidat sau o interacțiune reală cu comunitatea locală. Șvabii din Germania revin vara în satele natale, dar „nimeni nu-i bagă în seamă decât strict rudeniile lor." Oșenii care au plecat în anii '90 cu nimic și au ajuns proprietari de firme în Viena, Londra sau Paris tânjesc după acasă, dar nu mai au la ce se întoarce.
„României și județului Satu Mare i-au scăpat printre degete oamenii întreprinzători, oamenii care timp de sute de ani au ridicat economic și cultural aceste ținuturi," conchide Răzvan Roșu.
Iar cei care totuși revin — evrei după 80 de ani, șvabi după 60, oșeni după 30 — demonstrează un patriotism local care nu cere nimic în schimb. Un patriotism pe care autoritățile nu l-au știut niciodată să-l prețuiască.
Nicolae Ghișan
