La sfârşit de an şcolar bucuriile vacanţei se-arată la orizontul aşteptărilor de bun augur, oferite cu generozitate de către părinţi, mai ales dacă munca de elev a fost încununată cu o diplomă sau două. Absolvenţii, în special absolventele, mai scapă câte-o lacrimă, care se opreşte-n colţul ochiului stâng sau drept, iscată de implacabilele despărţiri. Anii de liceu devin amintiri, iar examenul de bacalaureat pluteşte de fiecare dată ca o dulce ameninţare. Zice-se că elevii şi studenţii din România sunt foarte bine pregătiţi şi că ei pot concura cu orice alt absolvent din ţările dezvoltate. O fi aşa, dar părerile sunt împărţite. Români, extrem de bine pregătiţi, care au căpătat experienţa occidentală sunt de părere că încă mai avem un învăţământ stufos, cu o programă şcolară încărcată. Un învăţământ, care nu este armonizat pe deplin din punct de vedere al practicii şi al teoriei. Absolvenţii ştiu de toate şi când trebuie să aplice cunoştinţele, într-un domeniu strict de activitate, se poticnesc şi întâmpină probleme serioase la capitolul practică. Aceste inconveniente solicită deopotrivă elevii şi profesorii. Există nenumărate discuţii pe marginea manualelor, care sunt prea abstractizate şi scrise într-un limbaj academic greu de înţeles. Profesorii fac eforturi pentru a traduce lecţiile elevilor, iar în alte situaţii aceştia învaţă mecanic, aproape pe de rost, conţinutul acestora. Sunt şi profesori care nu au timp fizic pentru atâtea explicaţii, elevii nu înţeleg prea bine temele, iar părinţii apelează la ore suplimentare plătite.
Reforma învăţământului românesc trenează, iar moştenirile vechiului sistem de învăţământ încă mai dăinuie de dragul unui conservatorism « prost înţeles » de către unii decidenţi de specialitate. În alt context, dacă vorbim de bacalaureat, se spune că nu există concordanţă între materia studiată de elevi în timpul celor patru ani de liceu şi subiectele de examen. Profesori de bine au remarcat acest aspect, dar parcă nu se doreşte o schimbare reală a subiectelor de examen, care să reflecte cunoştinţele acumulate de elevi de-a lungul anilor de şcoală, sub îndrumarea atentă a profesorilor. În loc să fie concepute subiecte de examen care se încadrează în sfera programei de învăţământ, la bacalaureat apar subiecte cu un grad de dificultate similar cu cel de la olimpiadele şcolare sau de la nivelul facultăţilor de profil. Unii specialişti afirmă că modelul de învăţământ finlandez este cel mai eficace în ceea ce priveşte pregătirea elevilor.
Specialişti români, după cum am precizat, care au lucrat în Occident au remarcat faptul că acolo se pune accent pe pregătirea practică a elevului sau studentului pentru viitoarea profesie, la care se adaugă pregătirea teoretică aferentă. Restul materiilor ţin de cultura generală a viitorului absolvent, care sunt prezentate prin intermediul unor filme sau materiale cultural-educative. Imediat după terminarea şcolii, absolventul se poate angaja, dar mai ales poate profesa fără niciun fel de probleme. Selecţia elevilor se face atent, în timp util, pentru ca profesorii împreună cu părinţii să poată identifica înclinaţiile, aspiraţiile sau talentul viitorului : meseriaş, doctor, profesor, inginer, muzician etc.. Abia apoi se pune accent pe pregătirea elevului sau studentului, după ce i-au fost identificate calităţile. Acestea sunt fructificate în timpul anilor de şcoală, printr-o programă şcolară adecvată. Acolo nu se învaţă de toate pentru toţi în detrimentul înclinaţiilor pe care le are elevul. Pe la noi, elevii trebuie să ştie, să înveţe “de toate pentru toţi” . În mare parte, fiecare profesor vrea ca la materia lui elevii să înveţe de zece, dacă se poate, chiar dacă materia dumnealui nu are “nici în clin nici în mânecă” în procesul de pregătire şi consolidare a calităţilor pe care le are un elev sau altul. Se întâmplă ceva de genul : “ Vrei nu vrei, bea Grigore aghiasmă ! “. Aşteptăm reforma în învăţământ, spun părinţii !
Dumitru Ţimerman
