Abia lansat la Târgul de carte Bookfest, volumul „Hagi” (ediţia a patra, completă) mai are puţin şi va ajunge în toate judeţele ţării. Pentru cititorii „Gazetei de Nord-Vest” ofer două fragmente inedite: unul despre naşterea lui Gică Hagi, celălalt despre întâmplări din copilăria viitorului mare fotbalist. “Cea mai mare bucurie a fost trăită de familia Hagi în noaptea de 4 spre 5 februarie 1965. O noapte geroasă, în care zăpada, spulberată de un vânt turbat, biciuia ferestrele casei. Când pe Chiraţa au apucat-o durerile facerii, Iancu a dat fuga la moaşa satului, o machidoancă trecută de 80 de ani, care locuia în apropiere. Numele ei era Chiraţa Terzi, dar toată lumea îi zicea Baba. Chiraţei Hagi, căreia îi moşise şi primii trei copii, îi venea un fel de mătuşă. De fapt, Baba moşise aproape tot satul. Dintre oamenii ce trăiau în Săcele, puţini erau cei pe care bătrâna Terzi nu-i asistase la naştere. Atunci, pe 5 februarie 1965, puţin după ora 1:00, în crucea nopţii, a venit pe lume un băieţel care, ca şi fratele său dispărut, a primit numele Gheorghe.
Când au hotărât asta, Iancu şi Chiraţa au trecut peste o vorbă din bătrâni, conform căreia un copil nu trebuie să poarte acelaşi nume cu un frate mort, pentru că va avea aceeaşi soartă. Dorinţa de a nu pierde din familie numele Gheorghe, cel purtat de bunicul din partea tatălui, a fost pentru Iancu Hagi mai mare decât spaima de a înfrunta o tradiţie care venea din negura timpului. Naşterea copilului n-a fost una obişnuită. Mezinul familiei Hagi a venit pe lume învelit „în cămaşă” – cum se spune la ţară –, adică în placentă. El a fost curăţat de Baba, care, ştiind cât de rare sunt astfel de cazuri, a făcut o predicţie: «Băiatul acesta va avea parte de multă bogăţie. Va fi om mare şi va sta pe un munte de bani». Iancu şi Chiraţa s-au bucurat să audă asemenea vorbe, dar în acele clipe, crezând că fuseseră spuse doar pentru încurajare, nu le-au acordat atenţie. Peste ani aveau să-şi dea seama că Baba avusese dreptate.” “Pentru mezinul familiei Hagi au început miuţele. Se strângeau mai mulţi copii în spatele casei lui Babaşcu, «la salcâmi» – maidanul era străjuit de un rând de salcâmi –, se împărţeau în două echipe şi începeau să joace. N-aveau porţi, dar improvizau patru bare din haine, căciuli, ce se nimerea. Cum terenul era puţin în pantă, legea o făceau cei mai mari dintre băieţi, care alegeau «poarta de sus». Astfel, Gica trebuia să învingă şi urcuşul spre poarta adversă. Năzdrăvanii jucau până le sângerau picioarele. Se înţepau în colţii-babii, nişte ciulini parşivi, ce creşteau prin iarbă, lipiţi de pământ. Spre sfârşitul verii, picioarele micilor fotbalişti, zgâriate şi pline de vânătăi, arătau jalnic. Nici unghii la degete nu mai aveau! Într-o seară, când i-a văzut rănile, Chiraţa i-a spus lui Gica să nu se mai ducă la fotbal. Dar ţi-ai găsit… A doua zi, băieţelul era tot acolo, în spatele casei lui Babaşcu. E drept, n-a mai jucat în picioarele goale, ci şi-a pus o pereche de ciorapi groşi, de lână. O vreme a ţinut-o tot aşa, chiar şi în toiul verii, dar, cu timpul a observat că ciorapii mai mult îl încurcau. Amortizau mingea prea mult. Şutul îşi pierdea din forţă, iar golurile picau tot mai rar. Gica a revenit la jocul cu picioarele goale. Pentru a nu da nimic de bănuit, continua să-şi ia ciorapii de acasă, dar când ajungea la teren îi dădea jos. Au reapărut şi juliturile, pe care baba Sultana i le trata cu gaz din lampă şi cu ceaiuri din tot felul de buruieni.” Grigore Cartianu
