Oribilă întâmplarea de la Chiajna! Dacă ar fi după mine, aș umple pușcăriile cu suboameni care judecă oamenii după culoarea pielii. Asta e soluția educațională pentru decerebrații rasiști: terapie prin pușcărie.
Ce s-a întâmplat, de fapt? Vineri, în minutul 59 al meciului Concordia – Rapid, Wellington Carlos da Silva, brazilianul de 27 de ani al echipei-gazdă, a fost lovit în cap cu o banană aruncată din tribune.
Sud-americanul și-a înghițit lacrimile și a jucat mai departe. Finalul jocului l-a prins pe teren. Atunci n-a mai rezistat: a plecat la vestiar plângând. Un bărbat în toată firea plângea în hohote. Erau lacrimile unei dureri care-i sfâșia sufletul. Cu ce a greșit el, Wellington Carlos din Ribeirao Preto, ca să fie tratat ca o maimuță?
În 2012 a plecat din sărăcia Braziliei natale în căutarea unei pâini mai bune. A trecut Oceanul în Europa, continentul marii civilizații. Destinul l-a adus în România, o țară latină ca și Brazilia. N-a venit să fure, nici să cerșească, a venit să muncească.La marginea Capitalei a găsit o echipă, Concordia Chiajna, dispusă să-l angajeze.
Și n-a greșit: Wellington Carlos a înscris deja 16 goluri. Cerul s-a prăbușit însă pe el cu două zile înainte de a împlini 27 de ani. Batjocura la care a fost supus brazilianul l-a înfuriat şi pe managerul general al Chiajnei, Narcis Răducan, fost fotbalist la Rapid. “Wellington era cu copilul aici, a învăţat limba română. Acum plânge în vestiar. Suntem în 2014 şi mă aştept la un alt comportament. Wellington merita să fie tratat cu respect“. Da, Wellington merita să fie tratat cu respect! Dar un nemernic din tribună, lipsit de educație și de omenie, a gândit altfel. De fapt, n-a gândit, ci și-a urmat instinctul de primată. El este adevărata maimuță, nu Wellington! El, bezmeticul din tribună, n-a reușit să facă saltul spre specia umană! Iar pentru asta trebuie să plătească! Imaginile de la finalul partidei nu-mi dau pace. Mă dor, mă intrigă, mă revoltă. Look TV, postul care a transmis partida, l-a invitat la microfon pe fotbalistul brazilian, iar acesta clocotea de furie. A găsit puterea, totuși, de a vorbi în limba română. Mesajul său a fost emoționant: „Am venit în România, am învăţat limba, dar sunt tratat aşa. Soţia şi copilul meu erau în tribune. Copilul nu înţelegea de ce s-a aruncat în mine cu banană, că nu sunt nici maimuţă, nici nu suntem la zoo. I-am zis arbitrului despre ce s-a întâmplat şi mi-a dat «galben». Dacă am greşit eu, îmi cer scuze. Niciodată în viaţa mea nu mi-am dorit să marchez aşa de mult ca în seara asta, după ce mi-au făcut suporterii Rapidului. Le rog celor care sunt în măsură să facă dreptate după ceea ce mi s-a întâmplat“.Atât, la ultima frază s-a împleticit brazilianul, comițând un dezacord! În rest, o română fluentă, plăcută, de care nemernicul cu banana probabil că nu e în stare. Acesta nu a fost însă singurul om mărunt, vineri, pe stadionul din Chiajna. Au mai fost cel puțin doi: arbitrul Marian Balaci și antrenorul Rapidului, Marian Rada. Balaci a reacționat prostește când Wellington i-a explicat, gesticulând nervos, ce a păţit: i-a arătat cartonașul galben! Asta înseamnă ca în loc de suflet să ai un regulament. Sunt momente în viață când trebuie să fii în primul rând om, nu arbitru sau tâmplar sau strungar. Iar un om, în acele clipe teribile de la Chiajna, dădea naibii toate cartonașele și fluierele și regulamentele lumii și îl lua în brațe, frățește-solidar, pe bietul Wellington! Căci brazilianul, atunci, acolo, nu mai era fotbalistul Wellington, ci omul Wellington! Un om cu suflet de copil. Așa a ratat arbitrul Balaci momentul-cheie al carierei sale cenușii. Ar fi putut să strălucească, să iradieze căldură umană, dar a preferat să rămână un funcționar cu fluier.Lacrimile lui Wellington nu l-au impresionat nici pe antrenorul Rada, care, într-o rătăcire bolnavă, a ales arma abjectă a ironiei. “Acum nu vrea şi 3-0 cumva la «masa verde»? Pe stadion sunt camere de luat de vederi, cel care a aruncat banana poate fi identificat şi sancţionat. Ne-am săturat ca după fiecare meci să îmbogăţim Liga. A plâns Wellington în vestiar? Să ştiţi că se poate juca şi teatru. Astea sunt exagerări. Poate trebuia să plângă că nu a dat gol. Facem atâta caz că plânge Wellington! Poate a mâncat cineva o banană în tribună şi i-a căzut pe teren. De unde ştim noi că a aruncat spre el şi că era suporter rapidist?” În fața unei asemenea erupții de neomenie, singura apărare e să-ți amintești numeroasele situații dureroase în care Marian Rada și-a înghițit lacrimile când alți bezmetici, din alte galerii, băteau din aripi și croncăneau batjocoritor, precum ciorile. Atunci Wellington era chiar el, Rada, dar între timp a uitat. Bătălia surdă pentru un amărât de punct șterge prea ușor memoria afectivă. Dar asta li se întâmplă numai oamenilor slabi.
Grigore Cartianu