Ochii tinereţii veşnice sunt asemenea unui tei înflorit cucerit de conversaţia albinelor. Bătrânii se pierd în serile lungi de iarnă prin lumea plină de întâmplări a nemilosului război. Adormim la umbra protectoare a glasului molcom rostit la ceas de cumpănă de vocea blândă a bunicii. Ochii ei sunt vioi şi sufletul este curat ca lacrima de iubire, de tristeţe.
E nemaipomenit să trăieşti în lumea purităţii sufleteşti, inegalabilă ca o lebădă graţioasă, ce-şi scaldă aripile în ploaia de lumină a răsăritului. Viaţa este un clipocit de apă neîntrerupt de nicio furtună, minunăţie desprinsă din grădini înflorite, unde trăirea este cea mai răsfăţată regină pământeană cu iz de nemurire. Prin vene curg cele patru anotimpuri divine. Porţile schimbării nu sunt decât o nouă renaştere către indestructibila Lumină, care sălăşuieşte de-a pururi dincolo de orizontul lumii materiale.
Dacă vedem cordonul de Lumină, lacrimile vor părea perle, iar poverile se vor transforma-n pâine caldă de curând scoasă din cuptor. Săgeţile răului aruncate asupra noastră vor fi ca o mană cerească. Triumfătoare, Lumina adevărată va pătrunde-n coşciugul de pământ al scânteii divine. Sălbatice tăceri se preling din ochii blânzi ai tinereţii nesupusă trecerii. Cuvinte răsar din limpezimea lor tulburătoare ca un copac copleşit de nobleţea desprinsă din limpezimea cristalinului vesel. Dulceaţa poveştilor din serile lungi de iarnă şi bucuria neistovită a copilului din seara de Moş Nicolae, trăieşte-n ochii limpezi neumbriţi de lacrima deznădejnii. Odihnitoare este întâlnirea cu strălucitoarea privire izvorâtă din blândeţea Binelui Absolut. Fără aripi zbori prin ţinutul Lui, „fără de început şi fără de sfârşit”. Cuvintele de prisos, dacă ar fi rostite, ar cădea în hăuri ca nişte fulgi de zăpadă uriaşi. Ochii sunt oglinzi indescifrabile, ferestre care despart lutul pământean de lutul miraculos al iubirii.
Te-ndrăgosteşti dacă priveşti acest lut misterios imaterial. Ca o revărsare de apă, izvorâtă din inima unui deal plin de frăguţe e dăruirea iubirii nemăsurată. O piatră şlefuită îndelung de nepotolita revedere. În serile lungi de iarnă răbdarea secundelor îţi sfâşie răbdarea şi se rostogolesc greu ca nişte pietre de moară pe povârnişul tăcut al poftelor netrăite. Ca un joc de copil nevinovat, uitat pe tărâmul copilăriei e prima îmbrăţişare desprinsă din chingile trupurilor înfrigurate. Înlănţuiţi valsăm neistoviţi peste copacii dezgoliţi. Doar stelele luminează fărâma uriaşă de iubire. Vântul rememorărilor zgâlţâie geamurile îngheţate de tristeţe. Dialogurile zilei se topesc în ochii somnuroşi de pe străzile pustii ale oraşului.
Căutătorii de Lumină plâng pe corabia disperării. Cu mâinile întinse cerşesc îndurare. Se târăsc prin râpa de lângă calea sclipitoare ce duce spre nemuritoarea planetă a desăvârşirii. Mogâldeaţa de speranţă încă mai stăruie în ochii din care curge durerea milostivilor. Întindeţi-vă darurile căinţei ca pe nişte colacuri de salvare. Aruncaţi-le rătăcitorilor din pâinea voastră cea de toate zilele, adunată-n tolba faptelor bune, bilete de intrare în Paradisul Dragostei fără de moarte. Nu uitaţi de sacrificiul dăruirii ! Nu uitaţi de lanţurile robiei născute din nesupunere ! Escaldaţi dâra Luminii, precum alpiniştii povârnişurile munţilor înzăpeziţi de victorie. Omul poate alege câmpiile neofilite ale Împăcării şi apele neostenite ale Nemuririi. Rămân doar milostivii soldaţi universali, dornici de-a salva suflete rătăcite.
Dumitru Ţimerman
