În trupurile noastre se zbat, sporadic, cuvinte înlănţuite de spaimă şi durere. Dreptul de a vorbi este un drept cumpătat, presărat cu lacrimi nevărsate din ochii întrebători, miraţi, nostalgici, fericiţi sau încruntaţi de “comedia umană“. Cuvintele rostite de-a valma te pot încarcera într-o singurătate greu de suportat. Încarcerarea acestea este mai grea decât toate schingiuirile din evul mediu sau mileniul trei. Dacă nu înveţi să şi taci, mii de suliţe înveninate cu tot felul de cuvinte îţi vor străpunge trupul sidefiu al sufletului. Dacă nu înveţi să rosteşti cuvinte puţine, pline de consistenţa păcii, te poţi trezi cu tot felul de bombardamente născute din hazard.
Doamne, cât de mult aşteaptă duşmanii tăi să rosteşti anumite cuvinte, pentru ca mai apoi să te “ghilotineze” cu reproşuri şi ameninţări, care-ţi alungă somnul şi măreţia personalităţii tale. Ai vrea să spui mai multe decât îţi este permis, pentru a ţinti adevărurile care nu se ştiu, dar, trebuie să ştii, că sunt adevăruri care se spun şi adevăruri care nu se spun!. Adevărul este cunoscut, dar cineva nu vrea să fie cunoscut, iar tu, în entuziasmul tău, nestrunit de interdicţii, dacă-l spui, acesta devine nociv şi incendiar. De câte ori n-am învăţat astfel de lecţii pe propria noastră piele? Durerile noastre, suportate în urma unor adevăruri, care s-au spus când nu trebuia, sunt cumplite.
Pentru a ne consola, ne aflăm tot felul de confidenţi cărora începem să le destăinuim anumite adevăruri pe care n-am reuşit să le spunem în alte împrejurări, din cauza fricii. Problema e că de multe ori confidenţii nu prea înţeleg adevărurile dumitale, care se transformă în mintea lor în alte şi alte adevăruri false. Te poţi considera norocos, dacă adevărurile tale nu vor fi popularizate, în noua formă construită de confidentul tău. Aceste refulări confidenţiale pot să se transforme în cei mai mari duşmani ai tăi, numai şi numai pentru că ai dat dovadă de nesăbuinţa de a avea încredere în cineva.
Se spune că pentru a fi mincinos sau mincinoasă trebuie să fii foarte deştept sau deşteaptă. Dacă nu eşti atent(ă) s-ar putea, mai devrem sau mai târziu, să uiţi de minciună şi să spui adevărul. Demascarea mincinosului(oasei ) este acompaniată de ocara celui sau celei care a descoperit adevărul. Se spune că: “Adevărul este cea mai bună minciună!”. Această formulă de a contracara mincinoşii este cât se poate de eficientă, pentru că mincinosul crede că adevărurile tale sunt minciuni.
Dorinţa de a se debarasa de adevăruri, care n-ar trebui să se spună, macină conştiinţe împovărate, iar descătuşarea se revarsă prin cuvintele de uşurare: “Eu ceea ce am de spus, spun, şi nu mă interesează, cine, ce zice!”. Un înţelept al cetăţii afirma, în urmă cu câţiva ani, următoarele cuvinte despre dreptul de a vorbi: “Bagă de seamă ce spui, mai ales la mânie, pentru că vorbele, odată ieşite din gură, nu le mai poţi băga-napoi!”. Dacă după căderea comunismului, strigam în cor: “ Li-ber-ta-te, li-ber-ta-te !”, după vreo 10 ani am început să spunem: “N-am câştigat mare lucru după Revoluţie, dar ne-am câştigat dreptul de a vorbi!”. Vreo 15 ani ne-am consolat şi ne-am bucurat de acest drept de a vorbi, despre vrute şi nevrute, iar acum am trecut într-o altă etapă a vorbirii şi exclamăm revoltaţi: “Nu mai poţi să spui tot ce gândeşti!”. Să fie oare de vină autocenzura, bat-o vina, sau dorinţa de a face concesii în folosul supravieţuirii? Mai înainte de a spune ceva, conform libertăţii cuvântului, analizezi, ca într-o partidă de şah, posibilele consecinţe, care s-ar abate asupra ta, şi-apoi, cu zgârcenie, dai drumul la încarceratele cuvinte. Aveţi grijă, pe cât posibil, să nu scăpaţi niciodată “porumbelul din gură”.
Dumitru Ţimerman
