Prin anii 90 din ce în ce mai mulţi proprietari de terenuri au militat, s-au zbătut din răsputeri să creeze cadrul legal în vederea retrocedării terenurilor agricole. Foştii proprietari, ce-i drept ajunşi la o anumită vârstă, cărora nu le-a fost anihilat simţul proprietăţii moştenit de la străbunii lor, au coborât din podul grajdului căruţa şi jugul de lemn şi s-au apucat să lucreze „limba de pământ” moştenită de la „tătuca şi mămuca”. Fermierii din unele ţări occidentale s-au crucit când au constatat că românii au trecut la fărămiţarea proprietăţii arabile a ţării. Mulţi dintre ei afirmau că în ţările lor, specialiştii din domeniul agriculturii, dar şi politicienii au reuşit după sute de ani să comaseze terenurile în vederea cultivării acestora pe suprafeţe mari.
Fără prea multe comentarii şi analize economice, agricultura românească s-a reîntors, în mare parte, în perioada interbelică. Am avut ocazia să vedem prin anii 1995-2000, chiar şi după aceea, cum ţăranii noştri sau proprietarii de pământ au început să-şi lucreze iugărele ca-n evul mediu, cu calul şi plugul, iar în alte părţi cu vaca şi plugul de lemn. De-a lungul anilor, foarte multe iugăre au rămas nelucrate, iar dăunătorii şi buruienile invadau şi hectarele de teren lucrate ca la carte, pe alocuri, ale unor proprietari învecinaţi cu „holdele” lăsate în paragină. Ideea asocierii, cel puţin în prima fază, era comparată cu fostele CAP-uri. Niciunul dintre cei reîmproprietăriţi nu concepeau “nici în ruptul capului” să se asocieze.
După anul 2000 s-au înfiinţat foarte multe ferme agricole sau societăţi agricole. Foştii specialişti din agricultură sau fiii de ţărani, care au lucrat în agricultura mecanizată de pe vremea lui Ceauşescu, au reuşit să-şi cumpere tractoare, semănătoare şi combine de recoltat păioasele, rădăcinoase, porumb etc. Populaţia îmbătrânită a început să-şi dea terenurile în arendă, iar alţii le-au vândut pe bani puţini, fie la străini, fie la întreprinzătorii români din agricultură. În zilele noastre, se vorbeşte mereu de asociere în domeniul zootehniei, dar încă proprietarii sunt dezorientaţi şi nu prea au încredere în această formă de organizare de tip occidental.
Dacă până mai ieri, bunicii şi bunicuţele noastre mai ţineau câte o vacă-două, şi mai reuşeau să predea laptele pentru câţiva bănuţi, acum nu mai au nici această oportunitate de a câştiga ceva bani pentru a-şi completa pensiile modice. Multe fabrici de lapte se luptă cu concurenţa din afară, au multă marfă produsă pe stoc, dar consumul şi desfacerea sunt dezastruoase. Banii obţinuţi din vâzarea produselor lactate şi a laptelui pasteurizat nu acoperă cheltuielile de producţie. Unele fabrici de prelucrarea laptelui s-au închis, iar proprietarii care au deţinut în exploatare vaci le-au vândut pentru procesare, iar alţii le-au tăiat pentru consumul propriu.
Nici afacerea cu creşterea porcilor nu prea mai merge, deoarece preţul la carnea de porc în viu este foarte mic, iar fermierii nu reuşesc să scoată nici măcar banii pe care i-au investit în creşterea lor. Singura soluţie se referă la reorientarea producţiei de la ţară. Sunt tineri întreprinzători, care doresc să muncească, accesează fonduri europene, dar mulţi dintre ei nu reuşesc să prospere din cauza faptului că nu-şi orientează producţia în funcţie de cererea şi oferta existentă pe piaţa europeană.
Analiştii economici le sugerează fermierilor să se asocieze, pentru că în condiţiile actuale, ale economiei de piaţă, aceasta este una din soluţiile esenţiale pentru supravieţuirea şi prosperitatea investiţiilor actuale din agricultura românească. În alte condiţii, fermierii care s-au asociat şi au ştiut să-şi armonizeze producţiile în funcţie de cererea şi oferta existentă se bucură de prosperitate, ba chiar au devenit concurenţi de temut pe piaţa europeană.
Dumitru Ţimerman
