Recenta vizită a premierului Republicii Moldova în România, rezultatul negocierilor purtate cu preşedintele Klaus Iohannis şi premierul Dacian Cioloş, ca şi comentariile prealabile şi ulterioare evenimentului din presa de dincoace de Prut au readus în actualitate o temă mai veche. Cea a raportului între speranţă şi realism politic de actualitate în privinţa unirii României şi Republicii Moldova.
Am în faţă un amplu interviu acordat unui ziar central de preşedintele Blocului Unităţii Naţionale din Republica Moldova, Constantin Codreanu, un unionist din aşa-numitul “unionişti din noul val”. Cunoaşte complicatele detalii ale relaţiilor pe axa Chişinău – Bucureşti, susţine că nu are nicio legătură cu naţionaliştii naivi de la începutul anilor ’90, dar afirmă cu tărie că unirea României cu Republica Moldova este posibilă.
Fără a prezenta în totalitate argumentele sale, câteva lucruri se cuvin menţionate. În acest sens, trebuie menţionat că în Republica Moldova cei care doresc unirea reprezintă un procent puţin peste 22 %, conform recentelor sondaje. Ceea ce dă de gândit. În România, sondajele plasează răspunsurile unui asemenea gest politic între 70 % şi 72% din populaţie. Este vorba, fireşte, de un răspuns emoţional, cu profunde reverberaţii istorice, sesizabile şi într-un caz şi în celălalt. Astfel, asumarea opţiunii concrete se impune a fi precedată de o dezbatere , de o evaluare pragmatică şi argumentată şi pro şi contra, pentru a convinge cetăţenii de pe ambele maluri ale Prutului care este complexitatea realizării acestui deziderat. Altfel spus, să estimăm cât ar costa el şi dacă şi cum l-am putea gestiona. În condiţiile în care sunt necesare instituţii, strategii şi mai ales resurse. La fel, ce rol ar putea avea UE şi NATO în raport cu reacţia Rusiei, din punctul de vedere a perspectivei de stabilitate a regiunii etc. , etc.
Aş regreta profund dacă pentru cele menţionate mai sus aş fi inclus în categoria antiunioniştilor, în condiţiile în care despre drama românilor din Moldova , rupţi cu forţa de Patria Mamă, mi-au vorbit mai întâi cu profundă tristeţe părinţii. Dar viaţa m-a învăţat apoi că trăgând de firul de iarbă în speranţa că va creşte mai repede, îl condamni la uitare.
