Flectere si nequo superos, Acheronta movebo - așa sună propoziția inaugurală a faimosului ”Traumdeutung”. Acest opus magnum freudian nu degeaba se inspiră din Virgiliu (”Eneida”, VII 312). Sigmund Freud, cu această carte a interpretării psihanalitice a visurilor, a reușit să identifice cea mai importantă problemă a culturii umane: imposibilitatea refulării dorințelor lăuntrice, incapacitatea omului de a scăpa din jugul instinctului erotic, a pornirilor pasionale legate de sexualitate. Omul este ispitit de nevoia de a se dărui, de a se sacrifica chiar, pe altarul abnegației amoroase, urmărind restabilirea unei armonii primare, având originea într-un trecut incert, numit de Mircea Eliade, foarte inventiv și cu mare sugestivitate, acel ceva care se așază in illo tempore, deci în timpuri străvechi, când individul singular se contopea, aproape până la perfecție, cu colectivitatea atotcuprinzătoare și universală.
Între anii 1966-1969 am umblat la Liceul ”Gheorghe Șincai” (astăzi Colegiu Național, purtând numele marelui iluminist) din Baia Mare, unde, încă din negura vremurilor, limba latină era socotită sursa cea mai sigură a științelor umaniste. (Nu întâmplător, probabil, dintre alumnii acestei alma mater fac parte scriitorul Augustin Buzura, filozoful Mircea Flonta, medicul Vasile Gheție sau arhiepiscopul de mare erudiție Lucian Mureșan.) Liceul, între 1959 și 1998, avea și secție maghiară, cu trei clase paralele la fiecare an de curs, iar profesoara noastră de limba latină, Eva Kalman, era atât de exigentă, încât orele de latină, încetul cu încetul, au devenit formele celor mai terifiante experiențe școlare pentru noi toți. Mi-aduc aminte și acum cum stăteam, tremurând, pe băncile din spatele Turnului lui Ștefan, recitând împreună cu Aniko Hollik și Joska Medvecz conjugarea verbelor sau declinarea substantivelor, iar, după terminarea pauzei mari, cum ne-am târât înapoi, parcă am fi suferit de adevărate afecțiuni cardiace. Docilitatea mea, de altfel, a refuzat să funcționeze numai o dată. Profesoara, cu robustețea și suficiența unui oracol construit de operatorii miracolelor antice, a declarat, sus și tare, că ”Lucretius melior erat, quan Catullus”. Această afirmație, în gratuitatea sa autoritară, sfidătoare, mi-a părut cel puțin bagatelizatoare, caducă, chiar neavenită. Cum să fie un poet, care a suferit atât de mult din cauza dragostei neîmpărtășite, mai puțin important decât unul care a mărturisit deschis că iubește numai natura, deci cerul și pământul, iarba și copacii, care proslăvea fortuna gubernans, soarta suverană, și care declara moartea un fel de împlinire pacificatoare? Revolta mea sentimentală și zgomotoasă era însă trecută cu vederea, iar colegii mei de clasă, observând că tot forțez nota, izbucneau în hohote de râs.
De unde aș fi putut să știu atunci că, de fapt, invidiez impasibila fericire a unor zei prea îndepărtați de muritori. Iar, în exaltarea sa epicuriană, Lucrețiu încearcă să-i elibereze pe contemporanii săi și pe el însuși, strigătul său spre cer și pământ este o chemare, o chemare la pace, la pacea cucerită, nu dăruită, la pacea care este o biruință asupra ignoranței, care este pacea indivizibilului, a Unității Supreme. Desigur, veșnicul Innominatus, zis și Marele Arhitect, îl aștepta și pe Catul, și pe Lucrețiu, în îndepărtatele singurătăți. Catul, din păcate, s-a pierdut pe drum, într-un concret dubitabil și precar. Lucrețiu, în pofida capacităților sale generalizatoare, nutrea un dispreț cam bolnăvicios față de raționamentele specioase, și astfel nu a mers până la El.
Alexandru Kereskenyi
