Vreau să demonstrez existența unei frumuseți divine, supremația ei morală și intelectuală într-o lume a fățărniciei, josniciei și a pierzaniei definitive, hărăzite speciei umane - scria Galilei în scrisoarea sa adresată unui prieten intim, motivându-și atitudinea în fața Sfintei Inchiziții. După cum se știe, marele fizician a mințit cu nerușinare, prezentându-se înaintea unor specialiști într-ale trupului ca un moșneag fricos și oportunist, compromițându-și definitiv caracterul ca om de știință, dar salvând cu o raționalitate demnă de invidiat capul său, împreună cu acel creier care a găzduit cea mai mare invenție a acelor timpuri.
În primăvara anului 1964, în sala cea mare a ”școlii cu cărămida roșie” (acolo se întruneau pentru ore de curs elevii ”clasei de arte” a Generalei nr. 1 din Satu Mare), stăteam copleșiți de cele mai înălțătoare sentimente romantice. Profesorul nostru, tovarășul Schnel, a dispărut, ca de obicei, fără a lăsa vreo urmă, iar o colegă de a noastră, frumoasa Gabriela Moldovan, s-a așezat la pian, începând să cânte acele melodii care atunci erau la modă. La un moment dat am observat cu stupoare că seamănă leit cu Margareta Pâslaru, dar și cu Petula Clark sau Rita Pavone, ea străduindu-se să facă o figură frumoasă și în masca Nanei Mouskouri. Astfel am ajuns la cele mai vechi melodii de muzică ușoară (cum ar fi, de pildă, Parlez-moi d'amour), și, deodată, a început să cânte ceva de Hadjidakis sau Theodorakis, dar atât de pasional, încât imediat ne podidiră lacrimile. Acestea s-au uscat însă foarte repede, pentru că a apărut din senin tovarășul Petrușca, temutul director adjunct al instituției, administrând o palmă zdravănă aceluia care stătea cel mai aproape de ușă, și care era subsemnatul. (Din nefericire pentru mine, ceilalți băieți, Mica și Vașvari, stăteau în celălalt capăt al sălii, iar la mijloc se îmbulzeau numai fete, ca Trifu, Câmpian, Graur, Wermescher.)
Mi-am închipuit, de multe ori, că stau lângă pian, ca într-o scenă de film, iar Gabriela, așa cum era de femme delicieuse, joacă charmant, fascinând o lume întreagă, dar nu în vreo încăpere oarecare, ci într-un mediu de basm, feeric și plin de efecte magice, seducătoare, solicitând sacrificiul suprem din partea unei inimi răvășite de o bucurie extatică a întâlnirii cu plenitudinea iubirii.
Trecut-au anii, și fiind senator, membru al Comisiei pentru cultură și culte, am devenit coleg cu regizorul Sergiu Nicolaescu, cel de al doilea soț al Gabrielei. Gabriela, ca pictoriță recunoscută ce era în acea vreme, lucra și ca scenograf, și astfel a participat și la procesul de elaborare a unor filme regizate de Nicolaescu. (Dintre care cele mai importante erau, probabil, Ciuleandra, făcut după romanul omonim al lui Rebreanu, fiind o peliculă de un psihologism etno-filosofic, și Mircea, un film sincer și straniu, de o istoricitate apăsătoare, influențat foarte mult de teoria mitului întâlnită la Eliade.)
Maestrul, odată, m-a invitat la el acasă, arătându-mi picturile sale (Acest artist, cu alura unui ofițer german, râvnea, de fapt, la rolul creatorului total). Aceasta îi plăcea nespus de mult Gabrielei, arăta cu oarecare sfială un tablou, înfățișând lupta unei corăbii cu marea agitată. România, zicea el, trebuie să facă față unor presiuni enorme, și sunt sigur că acest popor va oferi mari surprize acelora care încearcă să-l îngroape de viu. Nu aveam nimic de comentat. Desigur, știam deja, că Gabriela, după o scurtă perioadă petrecută la Paris, și-a luat drumul spre America. Astfel, fata din Oar a ajuns pe platourile de filmare din SUA, ca scenografa lui Tony Gaber în The Taste of Heaven, un film despre căutările de sine ale unui artist, pelerin al dorinței de auto-realizare.
Alexandru Kereskenyi
