Generaţiile „expirate” cum spun „aleşii” de azi, au avut oameni de toată lauda, oameni ce au ocupat posturi importante în municipiu şi în judeţ. Au fost oameni bine pregătiţi, cu facultăţi făcute la timp şi cu exigenţele cunoscute de semenii lor! Aşa a condus destinele acestui judeţ. A condus, nu s-a făcut că-şi face datoria conform fişei postului. Se vedea pe el când ajungeai în faţa lui, cu probleme importante, că verbul lui avea duritate diamantului şi memoria păstrează setea de a cuceri galaxia realului. El a refuzat limbajul de circumstanţă întemeindu-şi o sinteză lirică proprie. Cu toată discreţia sa, Ioan Ienciu s-a definit ca o personalitate cu fibre tari, imposibil de răsucit şi rupt. A fost omul cu o modestie trainică, incoruptibilă, mai rezistentă decât a „aleşilor” de astăzi. A fost un om de eleganţă fastuoasă. Ideea, parabola, eticul se exprima la Ioan Ienciu prin concreteţe certă. Se vedea că, vorbind sau ascultându-l, ai în faţă un om cu carte serioasă, aşa cum alături de el, au existat adevăratele personalităi (îi amintesc pe Octavian Luţaş, Silvia Ceuca, de ce nu, pe Iosif Uglar sau Ioan Foriş).
Nu plecai de la aceştia fără a ţi se rezolva problema care te frământa. Azi, nici nu ajungi la poarta instituţiei, iar audienţele fixate sunt ţinute de nişte funcţionari cear nu ştiu de ce-s acolo!
Ioan Ienciu ne obişnuise „să sune trâmbiţa” şi să ne adune, pe cei cu răspunderi în diferite sectoare şi cu sufletul deschis pentru a realiza ceva în judeţul nostru şi discuta „la concret” cu toţi, ca la o sărbătoare, ca la o respirare ce prevedea realizări!
De la Ioan Ienciu pornea liniştea şi ecourile ca un colind ce limpezea sufletele. Ioan Ienciu a apărut natural în viaţa judeţului, la ora sorocului, fără forcepsul sprecific celor care se doresc şefi cu orice preţ şi dau din mâini şi coate pentru a ajunge în vârful piramidei.
Plecarea lui Ioan Ienciu s-a întâmplat exact la cea mai mare sărbătoare a creştinităţii, dar... când ţara a fost „în stare de urgenţă” datorită epidemiei „coronavirus”. De aceea, conform legii ce guvernează în aceste timpuri, Ioan Ienciu n-a putut fi condus de toţi semenii ce meritau să-i spună „mulţumesc” sau un „adio!”, cu o lacrimă prelinsă pe obraz!
Sunt sigur că familia, sau fiica iubitoare de tată cum n-am întâlnit, au fost lângă el, înlocuindu-ne pe toţi care l-am iubit! Şi am fi fost foarte mulţi!
Sărbătoarea Învierii ne va aduce aminte de Ioan Ienciu în fiecare an, făcându-ne să cugetăm profund dacă suntem sau nu aproape de Dumnezeu!
Sunt sigur că Ioan Ienciu i-a iertat pe cei care consideră că oamenii peste 65 de ani trebuie condamnaţi la domiciliu, privaţi de drepturile lor... Că aşa a fost Ioan Ienciu. Şi-a păstrat suferinţa lungă, n-a dat-o nimănui... şi a fost atât de adânc şi cu vârf plătită!
Învierea rămâne pentru Ioan Ienciu o victorie a binelui asupra răului, o prezenţă a străvechilor obiceiuri de curăţare sufletească, chiar dacă anul acesta Dumnezeu ne-a dat posibilitatea să ne gândim la boală şi la moarte (tocmai în sărbătoarea purtătoare de lumină!).
Am mai scris despre Ioan Ienciu, a făcut-o mai amplu Mihai Sălceanu cu soţia, scoţând o carte minunată despre eroul acestui material. De ce? Pentru a nu se uita omul care a făcut mult bine pentru oameni, pentru a ne obişnui să spunem valorile din jurul nostru, aşa cum face prezentul cotidian. Ioan Ienciu a fost şi rămâne unul dintre aceştia şi-i mulţumim.
Îi dorim ca Dumezeu să se îngrijească de sufletului lui Ioan Ienciu şi sa-l odihneacă în pacea Sa! Să nu uităm că Iisus Hristos ar fi în stare să se răstignească a doua oară pentru durerile noastre!
Lui Ioan Ienciu, un Adio – o frumoasă ţinere de minte veşnică!
Teodor Curpaş
