Ion Nenițescu a scris niște versuri rămase trăite, versuri ce se vor de un adânc și puternic sentiment patriotic: “Acolo este țara mea și neamul meu cel românesc!/ Acolo eu să mor aș vrea, acolo vreau eu să trăiesc!”
Citindu-le sau ascultându-le, cei plecați în alte țări pentru o bucată de pâine “mai bună”, își aduc aminte, vor-nu vor - de țară, de limbă, de steag și națiune! Își aduc aminte mai ales cei plecați, că... îi apucă dorul de acest pământ românesc, care ne suportă pe toți cei care-l iubim și-l cinstim!
Azi, în aceste vremuri tulburi, pe care noi, românii le trăim din 1990 încoace, când patriotismul adevărat, nu cel mimat, și naționalismul luminat, curat, tradițional ardelenesc, sunt, după unii “noțiuni depășite”, când unora, ajunși pe alte meleaguri, spun că le este rușine că sunt români, dominați, când le este mai bine sloganul “Ubi bene ibi patria”, versurile lui Nenițescu pot fi acel balsam binefăcător, amintind de acel necesar drag de țară, sentiment tonic și atât de românesc. După unii, după 1990, poezia noastră patriotică ar fi chiar o rușine, ar fi falsă, cum fals ar fi sentimentul apartenenței noastre la neam într-o Europă pe care unii ar dori-o deja a regiunilor, nu a națiunilor! Ei uită acea dorință a fostului președinte al Franței, generalul Charles de Gaulle, ca să trăim într-o “Europă a națiunilor, nu a regiunilor!”
De aceea spun și-o spun mulți că poezia și patriotismul sunt așteptate în această istorie zbuciumată a neamului nostru, cu suferințele, cu tristețile, cu luptele, cu bucuriile lui, mai ales acum, când este nevoie în România de patriotism, de unitate și de renaștere națională. Fie în precampanie, fie după alegeri, să avem în față cuvintele lui Mihail Kogălniceanu, cuvinte ce ne unesc pe toți “peste toată acea întindere de loc unde se vorbește românește”, limba noastră dăinuitoare, organism viu prin timp, și patria nemuritoare? Limba și patria, binom nedespărțit, ne unesc în patria aceasta de pământ și de cuvinte, originea comună, aceeași limbă, credința strămoșească și tradițiile de când lumea pe locul vechii Dacii! Dezideratelor românismului răspunde frumos George Coșbuc, cel cu “satu-n glas”: “Acolo, unde-i cer senin și ca seninul cer zâmbesc/ Femei ce poartă l-al lor sân copii ce pentru lapte cresc/ Acolo, unde-s `nalți stejari și cât stejarii `nalți îmi cresc/ Flăcăi cu piepturile tari, ce moartea-n față o privesc,/ Acolo unde-s stânci și munți, și ca și munții nu clintesc/ Voinicii cei cu peri cărunți în dar de țară strămoșesc”. Nu tot Coșbuc ne lasă și versurile: “O lege-avem, străbună./ Prin veacuri de frutună./ Ea n-a putut s-apună./ Strivită de păgâni./ Ne-a fost cel Sfânt tărie/ Și-n veci o să ne fie./ Sus inima, români!”
Oare nu dintr-o conștiință națională, înaintașii ne-au lăsat moștenire cuvintele și îndemnurile pentru inimă și învățătură? Grigore Ureche: “Toată albina își apără căscioara cu acele și cu veninul său”; Tudor Vladimirescu: “Patria se cheamă norodul, iar nu tagma jefuitorilor”; Mihail Kogălniceanu: “Omul înainte de neam și-a iubit familia, înainte de lume și-a iubit neamul și partea sa de pământ, fie mare, fie mică, în care părinții săi au trăit și i-a îngropt, în care el s-a născut”; Ștefan cel Mare și Sfânt: “Dacă dușmanul nostru vă cere legăminte rușinoase de la voi, atunci mai bine muriți prin sabia lui decât să fiți privitori implicării și ticăloșiei țării noaste”; Neagoe Basarab: “Nu trăiți ca pasărea aceea ce se cheamă cuc, care-și dă ouale de le clocesc alte păsări și-i scot puii, ci fiți șoimi și vă păziți ciubul vostru!”; Nicolae Iorga: “Fără patrie nu se poate închipui existența de națiune, și fără națiune patria e numai un cuvânt deșert!” Dimitrie Bolintineanu: “Cel ce a sa viață Țării sale-nchină/ Piere ca lumina într-a sa lumină”. B. Șt. Delavrancea: “Patriotismul este sentimentul activ și covârșitor al generației actuale, care binecuvântează părinții, moșii și strămoșii...”
Bine ar fi ca, măcar în ceasul al 12-lea, aleșii să asculte povețele lui Ștefan cel Mare, de la Kogălniceanu și Iorga, de la înaintașii care nu s-au impilat sabiei, nici puterii vrăjmașe, ci au luptat pentru neamul acesta românesc, pentru vatra lui strămoșească!
Doamne, cât de actuale sunt îndemnurile lor venind prin timp! Doamne, câte ouă străine clocesc guvernanții de azi ale atâtor cuci veniți din cele patru zări, care-și depun ouăle în cuiburile noastre. Uită ei să fie șoimi, ci niște penibile zburătoare, uitând că iubirea de patrie e sfântă datorie!
Acum, mai mult ca oricând, trebuie să slujim unui ideal înalt, cel al interesului național! Oare poezia lui Eminescu “Ce-ți dores eu ție, dulce Românie”, nu-i cea mai frumoasă poezie despre țară, despre România, scrisă vreodată pe acest pământ? Așa se întreba Ioan Aurel Pop - acest mare patriot român. Oare cui se adresează?
Teodor Curpaş
