Mereu recunosc faptul că toate realizările mele de până acum, pe care le-am obţinut de-a lungul vieţii, le datorez mamei şi dascălilor mei, începând cu învăţătorul de la şcoala din Braşov, cu profesorii de acolo, din Beiuş, cu mulţi învăţaţi de la Universitatea Clujeană.
Toţi mi-au fost adevăraţii dascăli pentru viaţă, de la care am desprins a scrie şi a citi, am desprins şi dulcea limbă ce o vorbesc, istoria poporului meu, destul de zbuciumată, dar şi bunătatea şi curajul lui.
M-a învăţat multe şi viaţa. Ştiu, cât de cât, să deosebesc binele de rău, adevărul de minciună şi bărbăţia de laşitate. M-a învăţat viaţa, mai ales aici, în Satu Mare, unde am fost repartizat şi de care m-am ataşat încât îi spun “oraş natal”. Mulţi oameni de aici mi-au rămas modele şi am dorit să fiu ca ei... dar, nu cred c-am reuşit!
Prin studiile mele mi-am lărgit sufletul şi mi-am lărgit gândurile, iar privirile mi s-au îndreptat spre cei nevoiaşi, că mulţi am devenit mai nou în această “ţară frumoasă, mare şi bogată” cum scria în cărţile de geografie!
Interesant că, în toate şcolile şi facultăţile n-am întâlnit (şi nici dvs.) un curs de demnitate şi verticalitate, de adevăr şi mândrie, dar unii dascăli le-au strecurat în prelegerile lor şi nu le-au uitat!
Am fost pionier în Braşov şi... sincer credeam în ceva, purtam un însemn al recunoaşterii muncii, ştiam să respect nişte reguli impuse printr-o lege a învăţământului, învăţam multe lucruri bune, aveam crezul nostru de copii etc. Dacă le povestesc celor de azi nu le vine să creadă. Au dreptate, dar ei ce pot prezenta din “crezul” lor?
Învaţă cum nu trebuie să se desfăşoare alegerile “democratice”, cum să respecte restricţii şi oprelişti de tot felul, cum să-i asculte pe “aleşii” ascunşi după măşti, fără fizionomie, fără zâmbete, fără gesturi şi mimică etc. Poate-i mai bine să nu-i vadă, ca după epidemie să nu-i recunoască... le-ar stârni o stare de suflet aparte! Ce spune masa de copii când aude pe un primar, consilier, deputat sau senator (mă refer la cei fără şcoală sau cu şcoală “la distanţă”) vorbind şi nereuşind să transmită nişte idei clare, concise, aşa cum spun ei “cu subiect şi predicat”!
Ei nu mai ştiu că sunt comunicări cu predicate multiple, nu mai ştiu ce rol au semnele de pucntuaţie, nu mai ştiu pentru că... n-au învăţat!
Văd oameni tineri, care motivează că n-au învăţat pentru că n-au avut posibilităţi! Aiurea! Ţara aceasta mereu a creat posibilităţi pentru studii. Cine n-a vrut şi nu s-a ţinut de şcoală n-a terminat-o! Cunosc deputaţi ce nu şi-au luat “bacul” decât târziu şi se laudă (în surdină) că au terminat facultăţi şi şi-au luat doctoratul! Se poate, pentru că azi se poate orice. N-aş dori să fiu operat de un astfel de chirurg! Când auzi că moare un chirurg, îţi apleci fruntea în semn de omagiu adus specialistului, care a lăsat urme serioase în inimile a mii de oameni cărora le-a dat o nouă viaţă, prin aplecarea ore în şir deasupra mesei de operaţie.
Chipul acestuia va dăinui în memoria pacienţilor şi a familiilor lor! Am trăit asemenea momente şi mulţi dintre dvs. le-a trăit!
În zilele ce le trăim acum, conducătorii noştri ar trebui să se zbată să ne transmită, pe lângă restricţii medicale, să ne traseze misiunea să fim fericiţi, dându-ne sfaturi, îndemnuri şi condiţii materiale şi umane decente! Aiurea! Ei nici sfaturi n-au de unde ne da, că n-au nici cel puţin “şcoala vieţii” de care se prevalează o serie de “neterminaţi”
Apreciez oamenii cu funcţii, care reuşesc, aşa cum pot ei, pe deplin să umple sufletele multora cu lumină, cu multă bunătate şi cu multă inspiraşie creativă, chiar în lupte cu nevăzutul şi nemilosul “coronavirus”.
Aceste frumoase zile de toamnă trebuie să ne surprindă cu veşti bune, optimiste, cu gânduri plăcute pentru un viitor apropiat mai bun, cu oameni plini de omenie şi cu bun simţ!
Teodor Curpas
