În timpul rugăciunilor sunt importante poziţia corpului şi gesturile pe care le facem, care sporesc evlavia noastră lăuntrică şi o fac văzută. Astfel, la rugăciunea particulară sau colectivă, creştinii stau în genunchi sau în picioare. Rugăciunea începe prin semnul Sfintei Cruci, făcut de către fiecare creştin. Acesta se face în felul următor: îndoim înăuntru şi lipim de podul palmei drepte degetul mic şi inelarul, apoi împreunăm la un loc vârfurile degetelor gros, arătător şi mijlociu de la aceeaşi mână şi cu ele împreunate ne însemnăm pe frunte (“În numele Tatălui…”), pe piept (“Şi al Fiului…”), pe umărul drept şi pe cel stâng (“Şi al Sfântului Duh”), încheind prin cuvântul “Amin”. Orice rugăciune, fie rostită cu glas tare, fie în gând, începe cu cuvintele: “În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin”, timp în care săvârşim semnul Sfintei Cruci. De asemenea, facem acest semn când trecem pe lângă o biserică, o cruce sau o troiţă, când începem şi când sfârşim o anumită activitate, potrivit lui Tertulian: “La fiecare pas şi la fiecare faptă ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci”, cugetând la mărirea Celui Preaînalt, în numele Căruia îl facem. Însemnarea cu semnul Crucii este o deprindere creştinească foarte veche, datând din timpul Sfinţilor Apostoli. Se cuvine să fim foarte atenţi să nu facem semnul Sfintei Cruci în grabă, oricât de mult am fi zoriţi de treburi; după felul în care facem Crucea văd ceilalţi oameni cam ce loc are Dumnezeu în inima noastră.
Făcând semnul Sfintei Cruci, mărturisim credinţa în Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Cel răstignit pe Cruce, şi credinţa într-un Dumnezeu în trei persoane/ipostasuri: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh (mărturisim un singur Dumnezeu în trei feţe dumnezeieşti). Semnul Crucii ne aduce aminte că Fiul lui Dumnezeu, făcut om, ne-a mântuit, răstignindu-Se pe Cruce. Aşadar, semnul Sfintei Cruci este oarecum o învăţătură pe scurt a credinţei creştine. Însemnându-ne cu semnul Sfintei Cruci, care închipuie însăşi Crucea lui Hristos, dobândim binecuvântarea lui Dumnezeu, fiindcă ea a surpat peretele cel din mijloc al vrajbei dintre Dumnezeu şi om (Efeseni II; 16). Crucea ne ocroteşte de relele sufleteşti şi trupeşti, împotriva bântuielilor şi uneltirilor necuratului şi alungă diavolii (“Crucea, zice Sfântul Ioan Damaschin, este pavăză, armă şi semn de biruinţă împotriva diavolului”).
Putem face semnul Sfintei Cruci oricând, dar mai ales: la trezirea din somn (ca să agonisim binecuvântarea lui Dumnezeu pentru ziua întreagă), înainte de culcare (spre a alunga din mintea noastră tot gândul pătimaş, pentru o noapte liniştită), înainte de rugăciune (spre a fi feriţi de împrăştierea şi fuga gândului de la rugăciune), înainte de a începe lucrul şi după ce l-am terminat (spre a cere ajutor, întâi, lui Dumnezeu şi pe urmă, spre a-I mulţumi pentru ajutorul dat). Cine dobândeşte deprinderea să se însemneze în toate împrejurările cu semnul Sfintei Cruci se poate spune că împlineşte cuvântul Sfântului Apostol Pavel: “Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi” (I Corinteni X; 31). Ca atare, să nu ne ruşinăm de Crucea lui Hristos.
Pe lângă semnul Crucii, rugăciunea noastră e bine să fie însoţită de închinări, îngenuncheri, metanii, prosternări, încrucişarea braţelor şi ridicarea braţelor. Închinarea este plecarea frunţii, cu smerenie, în faţa lui Dumnezeu, însoţită de semnul Sfintei Cruci. Îngenuncherea este plecarea genunchilor (ambilor genunchi), cu toată umilinţa, înaintea lui Dumnezeu, în timpul rugăciunii, mărturisindu-ne evlavia şi pocăinţa înaintea lui Dumnezeu. Metania, care este o îngenunchere şi o ridicare repede, făcând semnul Sfintei Cruci, mărturiseşte că prin păcat am căzut, iar prin întruparea lui Hristos iarăşi ne-am ridicat. Metania mare, prin care cinstim îndurarea dumnezeiască, este o închinare cu îndoirea genunchilor şi plecarea frunţii până la pământ, însoţită de semnul Sfintei Cruci, în timp ce metania mică, prin care cinstim milostivirea Sfinţilor, este o înclinare adâncă a trupului până ce mâna stângă atinge pământul, însoţită de însemnarea cu Sfânta Cruce. La rugăciunea de obşte, care se face în biserică pentru toţi, adică la sfintele slujbe, este oprită metania mare duminica şi în perioada dintre Învierea Domnului şi Rusalii. Prosternarea, prin care ne mărturisim umilinţa noastră înaintea Domnului, este căderea în rugăciune “cu faţa la pământ”, ca Iudita înainte de a intra în tabăra vrăjmaşilor (Iudita IX; 1) şi ca Mântuitorul Iisus Hristos în grădina Ghetsimani, înainte de Sfintele Sale Pătimiri (“Şi mergând puţin mai înainte, a căzut cu faţa la pământ, rugându-Se şi zicând: Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti”, Matei XXVI; 39). Încrucişarea mâinilor pe piept arată ridicarea lăuntrică a inimii, prin rugăciune, către Dumnezeu. Ridicarea braţelor, ca o troiţă, mărturiseşte iubirea noastră faţă de Dumnezeu şi unirea, prin rugăciune, cu Domnul Hristos Cel răstignit pe Cruce. Aşa s-a rugat Moise în lupta cu amaleciţii (“Când îşi ridica Moise mâinile, biruia Israel; iar când îşi lăsa el mâinile, biruiau amaleciţii”, Ieşire XVII; 11) şi Solomon la sfinţirea templului (“Apoi stând Solomon la jertfelnicul Domnului, înaintea adunării israeliţilor şi-a ridicat mâinile sale”, II Paralipomena VI; 12). Sfântul Apostol Pavel îndeamnă “ca bărbaţii să se roage în tot locul, ridicând mâini sfinte, fără de mânie şi fără şovăire” (I Timotei II; 8), aşa rugându-se preoţii la Sfânta Liturghie. Toate aceste acte, care însoţesc rugăciunea, mărturisesc smerenia, pocăinţa şi evlavia noastre înaintea Părintelui ceresc.
Trebuie să menţionăm faptul că rugăciunea celui care se roagă numai cu buzele nu are putere, potrivit cuvintelor de mustrare ale Mântuitorului Iisus Hristos adresate fariseilor: “Poporul acesta Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lor este departe de Mine” (Matei XV; 8). Dacă semnele, gesturile şi mişcările văzute, care însoţesc rugăciunile, nu corespund unei stări de profundă simţire şi trăire din partea noastră, ele nu valorează nimic. Cel care face metanii nenumărate şi se bate în piept, fără niciun fel de tresărire lăuntrică, este un făţarnic, întrucât Dumnezeu ne cere să I ne rugăm “în duh şi în adevăr” (Ioan IV; 23), adică cu toată fiinţa.
Bibliografie: 1.“Biblia” sau “Sfânta Scriptură”, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti. 2.“Învăţătură de credinţă creştină ortodoxă”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 2000, pp. 193-197. 3.“Catehism creştin ortodox”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 1990, pp. 94-95. 4.“Mic catehism ortodox pentru copii şi elevi”, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2012, pp. 35-36.
Demers documentar realizat
de pr. dr. Cristian Boloş
