Prin creaţie, omul este un privitor în sus (antropos), spre Dumnezeu. În timp ce animalele privesc în jos, spre pântece, spre ceea ce este material şi perisabil, omul (înzestrat cu raţiune, voinţă liberă şi sentiment) a fost creat să-şi îndrepte privirea spre Ziditor, ţintind mereu spre dobândirea bunurilor care nu se alterează, a comorilor veşnice din cer.
Din nefericire, se întâmplă ca omul să-şi schimbe condiţia, întorcându-şi privirea „dinspre” Dumnezeu „înspre” pământ, lăsându-se înşelat cu uşurinţă de ispitele celui potrivnic. Indiferent ce vârstă am avea, „cel viclean” reuşeşte să ne amăgească. Chiar dacă “umblă, răcnind ca un leu şi căutând pe cine să înghită” (I Petru V; 8), totuşi diavolul nu ne forţează să-i împlinim voia. El lansează ideea atingerii unei plăceri sau al unui succes, la care n-am putea ajunge pe cale cinstită, ne inoculează posibilitatea dobândirii oricărui bun în schimbul săvârşirii unor fapte reprobabile ori ne prezintă răul sub forma binelui.
Sfântul Vasile cel Mare afirmă că răul nu este altceva decât “lipsa binelui”. Răul devine realitate doar prin voinţa noastră şi, în consecinţă, diavolul are putere asupra noastră dacă îi permitem noi. Mai întâi, lucrează la nivel mental: ne aruncă momeala (însă momeala nu constituie un păcat; ea devine păcat în clipa în care consimţim la ea şi o transpunem în vorbă sau în faptă). În câmpul raţiunii, noi procesăm orice imagine şi orice informaţie care se iveşte. Adesea stăm pierduţi minute în şir, dialogând cu diverse persoane imaginare, fiind purtaţi prin diferite locuri, nesesizând că diavolul este un excelent partener de dialog, un bun filosof, logician şi teolog. Ni se pare că vorbim cu noi înşine, cu “un alt eu”, adresându-ne întrebări şi răspunzându-ne totodată. Acel “alt eu” este diavolul, care ne oferă răspunsuri la toate întrebările pe care ni le ridică existenţa, oferindu-ne soluţii variate la toate problemele, soluţii care, parcă, vin de nicăieri şi care au menirea de a ne îndepărta de Dumnezeu.
Astfel, ne complacem în gândurile pe care ni le strecoară cel viclean, le acceptăm, iar de aici urmează alţi paşi pe care suntem nerăbdători să-i parcurgem. O dată ce am consimţit la o plăcere, ne desfătăm cu ea atât cât putem la nivel mental, dar se naşte o nouă poftă, o dorinţă fierbinte de a palpa ceea ce momentan doar ne închipuim. Sugestia părăseşte gândul şi trece la nivelul verbal, apoi la nivelul faptic; transpunem în faptă păcătoasă ceea ce înainte gândeam sau exprimam prin cuvinte. De aici decurge gravitatea acţiunilor noastre: păcătuim pe toate planurile. Nu ne mulţumim să consumăm păcatul în noi înşine, ci abia aşteptăm o ocazie oportună să ne exteriorizăm. Uneori, simţim amăgirea diavolului în timp ce dormim, în stare de visare. Sfinţii Părinţi (Vasile cel Mare, Grigorie de Nyssa ş.a.) spun că visul este un ecou al faptelor trăite în timpul zilei sau concretizarea virtuală a unor dorinţe pe care le nutream ziua. De pildă, Sfântul Vasile cel Mare opinează: „De cele mai multe ori închipuirile din vis sunt ecouri ale preocupărilor din timpul zilei. Ce preocupări avem ziua, pe acelea le avem și în vis”. Acestea, neputându-se materializa în realitate, capătă contur în sfera imaginarului, în vise. Sigmund Freud scria că visele sunt o proiecţie a realităţii, iar realitatea este o proiecţie a viselor. Cei care cred că toate visele vin de la Dumnezeu, recurg la orice mijloace pentru împlinirea satisfacţiilor visate. Ei consideră că au un gir de la divinitate, întrucât acţionează în virtutea visului avut anterior şi tind să transpună ziua în fapt ceea ce au visat noaptea. Or, aceasta este o amăgire imensă din partea diavolului, căreia mulţi îi cădem victime. Trebuie să fim conştienţi că Dumnezeu este mereu prezent în viaţa noastră şi că nu are neapărată nevoie de vise (chiar dacă uneori recurge şi la această modalitate) pentru a ne comunica ceva sau pentru a Se manifesta. Se impune să urmăm pilda Părinţilor experimentaţi în lupta cu cel viclean, care ne recomandă să respingem orice vis şi orice vedenie, chiar dacă avem impresia că vin de la Dumnezeu. Cu siguranţă, Dumnezeu nu Se va supăra, fiindcă El ştie că procedând astfel ne ferim de ispitele celui rău, care este “mincinos şi tatăl minciunii” (Ioan VIII; 44).
De asemenea, trebuie să fim întotdeauna atenţi şi să avem tăria de a alunga orice gând pătimaş, deoarece e mai uşor să smulgi răul din rădăcină până când nu a reuşit să ia amploare. Orice gând rău poate fi îndepărtat şi înlocuit printr-un gând bun. Când simţim apropierea gândului păcătos, să-L trimitem, prin rugăciune, pe Hristos să deschidă uşa minţii, zicând, în sine, fiecare: „Doamne, nu mă lăsa! Doamne, ajută-mă! Doamne, îndepărtează gândurile rele din mintea mea! Doamne, miluieşte-mă! Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul (păcătoasa)!”
Prin rugăciune şi post, prin Spovedanie (mărturisirea sinceră a păcatelor) şi prin Sfânta Împărtăşanie (unirea reală cu Hristos), cu ajutorul lui Dumnezeu şi prin voinţa proprie vom reuşi să rezistăm cu fermitate ispitelor, asemănându-ne unei stânci din mijlocul mării, care nu se sfărâmă sub loviturile valurilor înspumate.
Preot dr. Cristian Boloş
