Ia face parte din costumul popular românesc din cele mai vechi timpuri, iar rădăcinile sale își au originea în portul tracilor, geților și dacilor. Din basoreliefurile de demult, care îi înfățișează pe daci, poți observa în portul acestora cămăși cu mâneci lungi, cu o croială de tip tunică, albă și lungă, dintr-o singură bucată și pantaloni strâmți și lungi (ciareci, ițari).
Portul era completat cu un brâu sau chimir, iar în picioare purtau opinci. Femeile se îmbrăcau cu o cămaşă de pânză (ie), poale şi piese care acopereau picioarele, care ulterior au primit diferite denumiri: catrinţă, valnic, fotă sau opreg.
Pe cap, femeile purtau diferite ţesături și podoabe: marame, năframe, cepse sau cununi, iar bărbații – căciuli. De-a lungul timpului, costumul băraților și al femeilor s-a diferențiat tot mai mult, iar tunica pe care o purtau la începuturi ambele sexe a început să capete caractere distincte. Veșmântul femeiesc s-a transformat astfel in ia românească tradițională din zilele noastre.
Cămașa era confecționată din pânză de in sau de cânepă, din borangic sau mătase. Simbolul cel mai des întâlnit era crucea, simbol solar stilizat poziționat central. Încă din epocile precreștine, vestimentația avea și un rol de protecție, de aceea vom întâlni multe simboluri cu semnificații magice sau benefice.
Primele ii pot fi văzute pe Columna lui Traian și pe monumentul de la Adamclisi, iar cea mai veche și autentică reprezentare a costumului popular se poate vedea în Cronica pictată de la Viena, din 1330, cele 147 de ilustrații ale documentului fiind o sursă pentru istoria culturală din secolul al XIV-lea.
Iile se confecționau de femeile din sat în timpul șezătorilor, unde femeile cântau și confecționau haine. Cămășile erau diferite de la o regiune la alta nu numai prin textura materialelor, ci și prin modelele și broderiile aplicate.
Cele trei elemente prin care se deosebește ia sunt: tipul de deschidere a gulerului, modul de tăiere și structură a tiparului și metoda de inserție a mânecilor. Putem deosebi cămașa dreaptă sau încretiță la gât, care se strânge cu nasturi sau șnururi, iar cămășile și iile cu croială simplă (din patru foi drepte, fără răscroială) sunt pentru întrebuințarea zilnică.
Există specialiști care susțin că portul popular vechi, autentic, s-a pierdut acum o sută de ani, datorită contactului cu lumea modernă. Pentru a recunoaște o ie autentică trebuie să fii atent la un detaliu important: ia originală nu este terminată, deoarece femeile de la sat considerau că perfecțiunea nu este a omului, ci îi aparține lui Dumnezeu.
După Marea Unire din 1918, ia a fost promovată ca un simbol unitar al românilor, portul popular fiind asemănător în toate zonele țării. În zilele noastre însă, supraviețuiește un melanj de elemente de port tradițional și inserții moderne, iar diferențele de la o regiune la alta sunt destul de mari.
Ia românească autentică este creată din pânză potrivit de rară, așa-numita pânză de casă sau pânză nălbită (țesută la războiul cu două ițe) și cusută cu arnici sau mulineuri, fluturi și mărgele, fir metalic alb sau galben și beteală.
Pe data de 24 iunie sărbătorim Ziua Universală a Iei promovată în peste 50 de țări ale lumii, începând cu anul 2013, prin neostenita perseverență a inițiatoarei evenimentului, comunitatea „La blouse roumaine”. La fel ca florile de sânziene, cămașa – IA românească, pusă în roua zorilor, are puteri magice, la fel ca și miile de cusături brodate cu simbolul Crucii, cu rol apotropaic, sau motive decorative florale ce înfrumusețează nu doar IA, ci și pe cea care o poartă.
Muzeul Județean Satu Mare are o colecție impresionantă de fotografii, reprezentând iile românești, realizate de marii artiști fotografi precum Iosif Schneider, Iuliu Pop și Ioniță G. Andron, imagini ce s-au bucurat de un real succes în expozițiile internaționale organizate de instituția sătmăreană, o autentică istorie vizuală pe care dorim să v-o prezentăm și dumneavostră.
Nicolae Ghisan
