Secolul XXI, prin dezvoltarea tehnologică uluitoare și expansiunea fenomenului multimedia, ne-a obligat la o nouă perspectivă de receptare/redare a creaţiei artistice, indiferent de natura sa. În sfera artelor scenice s-a născut astfel, oarecum justificat, necesitatea unor forme de spectacol ce împrumută din fenomenul multimedia caracteristici care pe de o parte, le apropie mai mult de publicul ”însetat” de realitatea virtuală, iar pe de alta, se constituie într-un procedeu deja ”la modă”.
Forma de împrumut nu este lipsită de variate adaptări specifice la viziunea scenică, regizorală şi muzicală a realizatorilor de spectacole. Aceștia își asumă rapid elementul cinematografic ca fundal pentru orice tip de manifestare. Din considerente economice și practice, datorită multiplelor posibilități de diversificare într-un un timp foarte scurt, proiecția video ajunge să fie omniprezentă.
În marea majoritate a cazurilor în care este folosită, imaginea proiectată nu interacționează decât superficial cu restul elementelor constitutive ale spectacolului. Ea nu devine parte integrantă a acestuia, ci rămâne oarecum neutră, ca un element ambiental, ce poate fi cu ușurință schimbat, fără ca semnificația lui să sufere modificări importante.
În experiența mea profesională, utilizarea imaginii ca element de bază al unui demers artistic, a apărut cu mult înaintea ”modei” proiecției video. Datorită îndelungatei mele activități în televiziune, dar și a strânselor raporturi de colaborare cu artele vizuale, în 1995, am încercat, împreună cu scenografa Liliana Moraru, să definim un limbaj specific care să poată include, la modul organic, imaginea în spectacolul liric. Prin intermediul lui, am dorit să subliniem în special, anumite particularități de ordin estetic și afectiv ale personajelor.
Aceste idei au evoluat și s-au materializat curând în conceptul de videoscenografie al spectacolului Povestea soldatului Woyzeck. În acest caz, cele trei straturi scenice simultane au fost clar conturate dar totodată interdependente şi conduse ca "voci polifonice". Am construit astfel o reprezentație pe baza dramei Woyzeck a lui G. Buchner, a operei Wozzeck de A. Berg şi a videoscenariului conceput special, care a devenit o adevărată ”a treia partitură” a spectacolului.
Am dezvoltat apoi acest concept de-a lungul întregii mele cariere artistice, apelând la el și recalibrându-l cu ocazia fiecărei noi montări în care îl consideram necesar. Una din producțiile importante în care am utilizat videoscenografia, din nou alături de scenografa Liliana Moraru, a fost premiera din 2014 a spectacolului Nabucco de G.Verdi, pus în scenă la Opera Națională Română din Cluj, spectacol pe care îl veți putea revedea în 29 august ora 20.00, Piața Unirii din Cluj-Napoca, în cadrul Festivalului Opera Aperta.
Scenariul dramatico - muzical al unui spectacol liric poate prezenta o structură aparte întrunind atât particularităţile genului de operă, a genului teatral-dramatic, cât şi pe cele ale genului cinematografic. Concret, poate fi vorba despre construirea unei viziuni regizorale pe baza textului dramatic (libretul), a muzicii şi a videoscenariului ce reprezintă, în sine, demersul original din care rezultă o parte din povestea noului spectacol liric. Am definit, în acest sens, videoscenografia: o formă virtuală de expresie artistică ce se conturează ca subansamblu de bază şi supratemă a unui spectacol.
Legat strict de partea practică, acest concept utilizează anumite tehnici care îl și caracterizează. Aceste tehnici specifice, se referă la modalităţile de realizare a materialului filmat, la sensurile și funcțiile pe care regizorul i le atribuie şi desigur la conceptualizarea imaginii în video-montaj. Câteva aspecte ale acestor posibilităţi tehnice sunt: graficizarea imaginii prin prelucrare digitală și modificarea intensităţii luminii, virarea cromatică a secvenţei filmate, alternarea de cadre complementare pe un tempo-ritm propriu unei anumite stări sufleteşti sau situații scenice, etc.
În sfera particularităţilor artistice pe care videoscenografia îşi propune să le sprijine, găsim necesar să o amintim pe aceea care primeşte aplicabilitate maximă în spectacolul liric. Este vorba aici de mărirea posibilităţii de accentuare a impactului vizual-simbolic al spectacolului, prin aportul de imagine proiectată pe elemente care au o situare perfect controlată şi integrată în spaţiul scenografic.
Revenind la montarea din 2014 a operei Nabucco, veți putea fi surprinși văzând cum același spațiu scenografic, se metamorfozează prin intermediul videoscenografiei, devenind mereu altul, în mod cameleonic și surprinzător. (foto – Nicu Cherciu și Radu Pădurean)
Act I
Act III
Actul II
Actul II
Videoscenografia nu acționează aleatoriu, ea beneficiază de o atentă sincronizare cu muzica şi cu jocul actoricesc însuşindu-şi pe rând sau simultan diferite funcţii, dintre care amintim doar câteva:
Susţinerea jocului scenic prin augumentare
Nabucco – act, IV, scena execuției Fenenei și a evreilor.
S-au făcut două proiecții simultane (din fața și din spatele scenei) care reprezentau cortegii de sclavi evrei. Acestea au fost suprapuse pe intrarea corului în scenă. Filmările s-au realizat cu câteva luni înaintea premierei, pe scena operei, cu decorul și costumele spectacolului. Multiplicarea prin videoscenografie a personajelor în drum spre execuție, a dinamizat mișcarea scenică, crescându-i amplitudinea și profunzimea, accentuând împreună cu muzica, aspectul tragic, fantomatic al evreilor condamnați.
Sugerarea unor stări afective, emoţionale ale personajelor
Nabucco – Corul sclavilor
Scenariul videoscenografic a prevăzut pentru această scenă, folosirea imaginii Porții infernului a lui Rodin. Proiecția a fost făcută pe un fundal negru, coriștii beneficiind de o lumină foarte scăzută, contopindu-se, aproape, cu Poarta. Ea nu era un element de decor în plan real, ci reprezenta starea lor de disperare, de suferință, de înnegurare. Pe măsură ce speranța lor creștea, imaginea se estompa, transformându-se în curcubeul multicolor al sentimentului de libertate.
Vizualizarea ideii de spaţialitate - mişcare
Nabucco, actul I, scena prădării templului.
S-au făcut proiecții simultane (față/spate scenă) cu flăcările care incendiau templul. Ele se reflectau atît pe decor cât și pe costumele și chipurile personajelor, aducând o nouă impresie vizuală. Dansul frenetic al flăcărilor, pe un vast ansamblu uman și scenografic static, conferea o altfel de mișcare a spațiului exterior dar și a celui afectiv. Videoscenografia urmăreşte un impact emoţional superior direcţionat, raportat la genurile tradiţionale de mise-en-scene. Noua formă de sensibilizare a publicului prin suprasugestie - imaginea proiectată - sublimează impresia scenică. Criteriile se modifică iar aprecierea nu mai poate să rămână la nivele generale de impresie, deoarece inserarea senzaţiilor-imagini amplifică empatia afectivă a spectatorului care se transformă din martor în multipersonaj (aproape analogic cu experienta filmului 3D) a cărui experienţă personală decodifică experienţa artistică a interpretării.
Datorită conceptului de videoscenografie spectacolul poate căpăta și el noi valenţe exprimative, personajele au șansa de a-și supraconstrui atât stările interioare cât şi multiplele modele de existenţă. Astfel jocul actoricesc departe de a se simplifica, atinge complexitatea spre care tinde arta actorului în actualitate.
Anvergura spectacolului contemporan trebuie să proceseze cu mai mare atenție și delicatețe proiecția video, acordându-i semnificații și valențe care o vor putea transforma în videoscenografie, și probabil cât de curând și în România, în scenografie virtuală.
Ina Hudea
