FILOZOFIE ȘI MUZICĂ: FOTO EDITORIAL : LUMEA IDEILOR LUI PLATON ÎN OPERA LUI MOZART III

Dacă până acum am prezentat triada filozofică Adevăr - Frumos – Bine din operele lui Mozart, în comparaţie cu morala filosofică socratiană, să încercăm să pătrundem mai adânc în esenţa lucrurilor şi să analizăm felul în care genialul compozitor vienez „a rezolvat” conflictul dintre cele trei idei filozofice cu antitezele lor.

Spiritul de sacrificiu ilustrat în operele lui Mozart şi lui Platon

În operele sale Mozart ne prezintă în mod magistral o lume plină de contradicţii şi imperfectă, lupta dintre bine şi rău, adevăr şi minciună, frumos şi urât, având nevoie în derularea evenimentelor atât de personaje eroice şi puternice cât şi de caractere josnice şi murdare.

În operele mozartiene abundă spiritul de sacrificiu pentru triumful binelui, frumuseţea iubirii umane transformată în mod sublim prin sacrificiul personal în trăire divină.

Dacă în opera Don Giovanni, eroul principal trăieşte în plină concupiscenţă, stârnind iubire şi ură, durerea nedreptăţii care strigă după dreptate, exemplul Donnei Elvira ni se prezintă ca demn de admirat prin spiritul de iubire care pe toate le rabdă,

DON GIOVANNI, Kiri Te Kanawa as Donna Elvira, Ruggero Raimondi as Don Giovanni, 1979 New Yorker Fil pe toate le înţelege, ea încercând să-l trezească la realitate până-n ultima clipă pe infidelul amant. În Idomeneo, spiritul de sacrificiu al lui Idamante şi a frumoasei Ilia impresionează zeii care renunţă la sacrificiul uman şi-l încoronează pe fiul lui Idomeneo ca rege.

Un alt exemplu de sublim sacrificiu ni-l dă prinţul Tamino şi a sa iubită prinţesă Pamina din opera Flautul fermecat,

care reuşesc ca prin tăcere şi renunţare să rupă nefasta influenţă a Reginei Nopţii şi să se poată căsători.

Exemplul lor este luat de Papageno care în cele din urmă reuşeşte să treacă prin probele renunţării şi să se căsătorească cu Papagena.

Nunta lui Figaro ne prezintă o contesă Rozina eroică şi hotărâtă, capabilă de orice sacrificiu pentru a-şi apăra demnitatea căsătoriei,

dar şi un Figaro isteţ, gata oricând să ierte şi să înţeleagă, alături de o frumoasă Suzana, o năbădăioasă şi demnă servitoare care nu acceptă nici în ruptul capului să-şi înşele iubitul.

Spiritul de sacrificiu împins până la extrem poate fi observat şi-n opera La clemenza di Titus, unde Servilia şi Vitellia, sunt dispuse să ceară îngăduinţa împăratului Titus,

în favoarea lui Sextus şi Annius, cu riscul de a fi condamnate şi-n opera Răpirea din Serai, unde puterea şi sacrificiul dragostei celor patru eroi principali: Belmonte, Constanţa, Pedrillo şi Blonda,

le obţine iertarea şi libertatea de la Selim Paşa.

Oprindu-ne la operele din tinereţe ale lui Platon: Apologia lui Socrate şi Criton, întâlnim în mod clar şi pregnant ideea frumuseţii sacrificiului pentru dreptate. În Criton, Socrate primeşte moartea cu seninătate, nu după puţine lupte interioare.

Răspunde chiar cu hotărâre în faţa admiratorilor şi discipolilor veniţi la închisoare ca să-i propună evadarea: Nu trebuie să răspunzi la o nedreptate cu alta, nici la rău cu rău, orice ţi-ar face cineva (Criton 49 d ). Mai mult, înaintează pe plan moral împingând sacrificiul suprem la imperativ de datorie, de onoare, considerând dezertarea de la acesta o trădare de sine şi faţă de cei din jur: Chiar dacă legile patriei au greşit faţă de tine , condamnându-te pe nedrept, nu trebuie să provoci un rău şi mai mare greşind la rândul tău faţă de ele, nesupunându-te şi desconsiderându-le.( Criton 49d – 54e ).

După ultima călătorie făcută la curtea din Siracuza în Sicilia (361-360 î. Cr.), Platon intră definitiv pe făgaşul de bătrâneţe al vieţii, având de dus ca bagaj, dacă s-ar putea spune devenit insuportabil, o experienţă de viaţă plină de deziluzii provocate mai ales de loviturile sorţii.

Negăsind acel despot luminat în Atena, întors de trei ori din Sicilia cu mâinile aparent goale, Platon va avea suficiente motive spre a-şi justifica renunţarea sau cel puţin a-şi revizui unele poziţii fundamentale ale gândirii sale.

Oboseala, obsesia înfrângerii, vârsta înaintată, îi aduce-n faţă imagini hâde, fiind mai convins ca oricând de imperfecţiunile naturii omeneşti.

Retras din activitatea şcolară şi de cercetare, lăsând Academia, Platon se va concentra mai intens asupra idealului său politic, dar de data aceasta exclusiv pe plan teoretic.

*

Peste două mii de ani mai târziu, după ce timp de 35 de veşnicii a luminat ca o torţă cerul Europei, nesătul în a ne lăsa pagini geniale de picături de lumină, în decembrie 1791 se stinge din viaţă cel pentru care am petrecut aceste clipe de studiu, ca un veritabil platon al muzicii clasice: MOZART.

Din cauza mizeriei materiale, soţia n-a putut cumpăra nici un loc la cimitir, fiind înmormântat în cimitirul săracilor. Astfel, cel care i-a iubit dintotdeauna pe săraci compunând pentru ei piese şi lucrări monumentale, s-a dus puţin să se identifice în CER cu ei, cântându-ne şi încântându-ne sufletele ori de câte ori îi ascultăm lucrările.

Avem în faţă două firi platoniene. Una uscată de bătrâneţe - Platon şi un filozof al clasicismului – Mozart, care la prima vedere par ascunşi în deziluzii, ajunşi în neputinţa de a mai rezista mersului pragmatic şi istoric al omenirii, un antic şi un clasic Don Quijote al filosofiei în luptă cu morile de vânt ale antifilosofiei cotidiene, şi alta renăscută din propria cenuşă o lume platoniciană a “umbrelor” pământene ce străluceşte de milenii în cultura universală, prin monştrii sacrii din lumea ideilor lui Platon regăsită prin excelenţă şi prin creaţia mozartiană, o lume a vieţii şi a morţii dar şi o lume a învierii, o lume filosofică a muzicii care se aproprie ca structură şi destin de lumea perfecţiunii atemporale, o lume care-şi regăseşte rădăcini şi corespondenţe în marea lume a moralei creştine care de 2000 de ani dă roade şi încolţeşte precum bobul de grâu care îngropat în pământ renaşte la viaţă biruitor prin învierea Domnului Isus Hristos.