Ne-am obișnuit să ne cinstim eroii, părinții și înaintașii.
Înălțăm statui și monumente semenilor pe care-i considerăm lumini și modele ... și asta e bine, atâta vreme cât acest lucru ne ajută să devenim mai buni, mai umani, mai empatici și solidari unii cu ceilalți, construind punți între noi, vindecând momente negre și dureroase din istorie.
Un astfel de moment dureros și nedrept a început în data de 27 septembrie, când ”a fost demarat „asaltul” în vederea „lichidării” Bisericii Române Unite, printr-o persecuție inițială, „pregătitoare”, ce a avut drept scop slăbirea Bisericii, astfel încât aceasta să nu mai aibă puterea de a se opune autorităților în timpul „asaltului”; continuând cu data de 21.02.1948, când în timpul Congresului de constituire a Partidului Muncitoresc Român (PMR), Gheorghiu-Dej a lansat un atac deschis împotriva Vaticanului, folosind expresii acuzatoare și profund nedrepte la adresa Papei, precum și la adresa tuturor preoților catolici din România.
Începuturile
După 21.02.1948, au fost emise în serie următoarele decrete: denunțarea Concordatului (17.07.1948); reforma învățământului (3.08.1948), prin care s-au desființat toate școlile confesionale ale tuturor cultelor și s-au răpit (naționalizat) bunurile seculare legate de funcționarea acestor școli; legea Cultelor (4.08.1948), care a blocat practic activitatea tuturor cultelor.” (sursă: http://e-communio.ro/stire8350-desfasurarea-pe-teren-a-lichidarii-bisericii-romane-unite-in-1948).
În fața unor astfel de provocări, episcopii catolici au protestat prin memorii la fiecare asemenea decret, fără a primi vreodată un răspuns.
”Legea Cultelor conținea articole care au afectat grav viața Bisericii Catolice de ambele rituri, aici menționând: întreruperea legăturilor canonice cu Sfântul Scaun; desființarea de către stat a mai multor dieceze/eparhii; printre altele, legea „reglementa”, în articolele 37-39, trecerea de la un cult la altul, acesta fiind mecanismul „legal” prin care urma să fie „lichidată prin unificare” Biserica Română Unită.” (Idem) NOAPTEA ARESTĂRILOR
În noaptea de 28/29 octombrie 1948, au fost arestați șapte episcopi greco-catolici și alți 25 de preoți cu responsabilități în eparhiile lor, în cadrul prigoanei comuniste care a suprimat Biserica Română Unită.
Episcopul Vasile Aftenie A fost arestat în noaptea de 28/29 octombrie 1948, împreună cu întregul Episcopat greco-catolic.
Aflându-se în lagărul de la Căldărușani, la 25.05.1949 a fost despărțit de ceilalți episcopi și a fost încarcerat la București, în subsolul Ministerului de Interne.
Securitatea a încercat să-i monteze un proces politic, pentru a ascunde adevărata motivație a arestării, cea religioasă. În urma violențelor fizice și psihice suferite în timpul celor 10 luni de anchetă, la 25.03.1950 a suferit un accident cerebral (o hemipareză).
Trimis la „spitalul” închisorii Văcărești, a murit după alte 45 de zile, la 10.05.1950 și a fost înmormântat în Cimitirul Bellu Catolic, sub supravegherea Securității.
Osemintele sale au fost deshumate la 12.05.2010, fiind momentan depuse în Biserica „Bunavestire” (Acvila) din București. Episcopul Valeriu Traian Frențiu A fost arestat în noaptea de 28/29 octombrie 1948, odată cu ceilalți episcopi greco-catolici, fiind dus alături de aceștia, mai întâi în lagărul organizat de Securitate în vila patriarhului ortodox din comuna Dragoslavele, apoi în lagărul organizat la mănăstirea ortodoxă de la Căldărușani. În 1950 a fost transferat în închisoarea cu regim de exterminare de la Sighet.
Deși s-a îmbolnăvit grav din pricina condițiilor de viață de acolo, n-a primit niciun fel de îngrijire medicală și a murit la 11.07.1952, în celula 44, înconjurat de frații săi întru episcopat fiind înmormântat în Cimitirul orașului de pe strada Rodnei din Sighet, iar locul de înmormântare fiind necunoscut.
Episcopul Ioan Suciu De teama marii sale popularități, a fost arestat de două ori, în septembrie 1948, în timpul unor vizite pastorale, desfășurate chiar în timp ce se derula asaltul împotriva Bisericii Române Unite.
A fost arestat pentru a treia oară, la 27.10.1948, odată cu ceilalți episcopi greco-catolici, iar în data de 10.05.1949, Securitatea l-a ridicat din lagărul organizat la mănăstirea Căldărușani și l-a dus la București, la Ministerul de Interne.
Știind clar că nu-și va renega credința catolică, Securitatea l-a maltratat în anchete dure în încercarea de a-l implica într-un proces politic.
La 26.10.1950 a fost transferat la închisoarea cu regim de exterminare de la Sighet și deși suferea de colită cronică, nu a primit regim alimentar adecvat, și nici îngrijiri medicale, murind de foame în celula 44, la 27.06.1953, înconjurat de frații săi în episcopat. A fost înmormântat în „Cimitirul Săracilor” de la Sighet, iar mormântul său a rămas necunoscut. Episcopul Tit Liviu Chinezu A fost arestat în noaptea de 28/29 octombrie 1948, ... în cadrul prigoanei comuniste care a suprimat Biserica Română Unită.
În lagărul de la Căldărușani a fost consacrat în secret episcop la 25.04.1949, prin mandat venit de la Nunțiatura Apostolică, oferindu-și atunci viața pentru Papa și refuzând să se lepede de Biserica sa, a fost transferat în 25.05.1950 la închisoarea cu condiții de exterminare de la Sighet.
S-a îmbolnăvit grav din pricina condițiilor de viață existente acolo și neprimind niciun fel de îngrijire medicală boala s-a agravat; a fost izolat într-o celulă, unde a murit după câteva ore, la 15 ianuarie 1955.
A avut consolarea să primească dezlegarea sacramentală de la episcopii „măturători” din acea zi, PS Alexandru Todea și PS Adalbert Boros, fiind îngropat în „Cimitirul Săracilor” din Sighet. Mormântul său nu mai poate fi identificat astăzi.
Episcopul Ioan Bălan A fost arestat în data de 29.10.1948. În urma refuzului său de a „trece” la ortodoxie, în conformitate cu planul sovietic de „lichidare” a Bisericii sale, a fost încarcerat în închisoarea cu condiții de exterminare de la Sighet, între 1950 și 1954.
După așa-zisa eliberare din închisoare, la 4.01.1955, cei trei episcopi greco-catolici supraviețuitori ai Sighetului, PS Iuliu Hossu, PS Ioan Bălan și PS Alexandru Rusu, au fost plasați în Domiciliu Obligatoriu (D.O.).
De aici, episcopul Ioan Bălan încurajându-i pe credincioșii greco-catolici să-și declare public apartenența confesională, a susținut reorganizarea structurilor Bisericii Române Unite în clandestinitate.
Începând din august 1956, a fost izolat de ceilalți episcopi și plasat în D.O. la mănăstirea ortodoxă Ciorogârla, unde a rămas ultimii trei ani de viață.
Până în ultima clipă, a fost supus la nenumărate presiuni pentru a renega comuniunea cu urmașul lui Petru, Papa Romei, și credința catolică.
În data de 7.07.1959 și-a pierdut de două ori cunoștința. A refuzat să „treacă” la ortodoxie în schimbul dreptului de a se întoarce la Lugoj pentru un tratament medical adecvat; acest lucru i-a grăbit moartea, survenită la 4.08.1959.
A fost înmormântat sub controlul Securității la Cimitirul Bellu din București. În așteptarea beatificării, osemintele sale au fost deshumate la 8.10.2013, fiind depozitate în Catedrala din Lugoj.
Episcopul Alexandru Rusu A fost arestat în dimineața zilei de 29.10.1948, odată cu ceilalți episcopi greco-catolici, în cadrul prigoanei comuniste care a suprimat Biserica Română Unită.
Între 1950 și 1954 a fost încarcerat la închisoarea din Sighet, împreună cu ceilalți episcopi greco-catolici.
După așa-zisa eliberare din închisoare la 4.01.1955, ce a avut loc cu ocazia unei scurte perioade de „destalinizare” (1955-1956), a fost plasat în Domiciliu Obligatoriu (D.O.) împreună cu ceilalți doi episcopi supraviețuitori ai Sighetului (PS Ioan Bălan și PS Iuliu Hossu), la mănăstirea Curtea de Argeș, apoi la mănăstirea Ciorogârla, iar la 13.08.1956 a fost transferat singur în D.O. la mănăstirea Cocoș.
A fost rearestat la 30.12.1956, iar după un proces stalinist desfășurat la Tribunalul Militar al Regiunii a III-a Militare Cluj, a fost condamnat la închisoare pe viață, sub acuzația de înaltă trădare.
Timp de șase ani și jumătate PS Rusu a trecut prin închisori cu regim foarte dur (Gherla, Pitești, Dej), murind de septicemie la data de 9.05.1963, în „spitalul” închisorii de la Gherla, în urma condițiilor imroprii (lipsă de apă, de aer, miros, alimentație precară, statul în picioare, pedepse, frig, lipsă totală de igienă).
A fost înmormântat în cimitirul închisorii, mormântul său nefiind identificat până astăzi.
Episcopul Iuliu Hossu A fost arestat în noaptea de 28/29 octombrie 1948. Între 1950 și 1954, a fost întemnițat la închisoarea din Sighet, în urma refuzului său repetat de a-și părăsi Biserica.
După așa-zisa eliberare din închisoare din data de 4.01.1955, a fost dus în Domiciliu Obligatoriu în două mănăstiri ortodoxe, împreună cu ceilalți doi episcopi supraviețuitori ai închisorii din Sighet.
Între 1955-1956, perioada „destalinizării ezitante”, i-a încurajat pe credincioșii greco-catolici să-și declare public apartenența confesională și a susținut reorganizarea structurilor Bisericii Greco-Catolice în clandestinitate.
Începând din august 1956, a fost izolat în Domiciliu Obligatoriu la mănăstirea ortodoxă Căldărușani vreme de aproape 14 ani, fiind supus până la sfârșitul zilelor sale unor continue presiuni și umiliri, care ar fi trebuit să-l determine să-și renege comuniunea cu Urmașul lui Petru și credința catolică.
În anul 1969 a fost făcut cardinal in pectore de Papa Paul al VI-lea, în timpul vizitei trimisului papal, Giovanni Cheli, episcopul Hossu cerându-i respectuos Papei să accepte ca el să-și continue lucrarea pentru Biserică în țară și să nu fie numit cardinal câtă vreme Biserica sa era persecutată.
În data de 7 mai 1970 și-a pierdut de mai multe ori cunoștința și din pricina condițiilor severe de izolare, familia sa nu a fost înștiințată, spitalizarea făcându-se cu o săptămână de întârziere, nelăsându-i-se nicio șansă de restabilire.
A murit la spitalul Colentina din București în ziua de 28 mai 1970, fiind înmormântat a doua zi după deces la Cimitirul Bellu Catolic din București. În data de 7.03.2019 s-a desfășurat procedura de deshumare a osemintelor sale, o parte din ele rămânând în același mormânt, iar cealaltă parte a fost transferată în Eparhia sa de Cluj-Gherla. ( Sursă documentar: www. e-communio.ro )
Am parcurs câteva din filele de istorie însângerată, care dau mărturie despre o parte din nedreptățile și lașitățile petrecute în recenta noastră istorie. Sperăm ca sângele celor 12 Episcopi Greco – Catolici Martiri, declarați Fericiți în anul 2019 de Sfântul Părinte Francisc pe Câmpia Libertății din Blaj, să nu fi curs în zadar, ci aducând roade să ne facă părtași de Viață Veșnică pentru noi și pentru lumea întreagă ... și o să-mi închei editorialul cu un citat al marelui Nicolae Iorga, care spunea că: ”Un popor care nu îşi cunoaşte istoria este ca un copil care nu îşi cunoaşte părinţii!”
Fericiților Episcopi Martiri, rugați-vă pentru noi!
Valeriu Ioan
