Din experiența didactică de peste treizeci de ani, am adunat multe, dar poate cel mai important lucru a fost acesta: înainte să educi, învață să asculți! Mai mult ca oricând, generația de tineri de astăzi are nevoie să se exprime, să fie auzită și astfel să se descopere. În consecință, am decis să concep un format care să ofere această oportunitate. Pe parcursul a patru săptămâni, voi prezenta interviuri inedite, realizate de studenți reporteri cu studenți intervievați.
Kincső Pál este masterandă în anul II specialitatea Canto, la Academia de Muzică ”Gh. Dima” din Cluj. Cântecul popular maghiar, a fost prima ei dragoste, fiind apoi îndrumată de profesori inimoși spre repertoriul de operă. Mi-o amintesc bine în primul an de facultate, cu ochișorii ei negrii, scânteietori și curioși. Avea mereu ceva de spus, era voluntară și entuziastă când era vorba de scenă, demonstrând, de-a lungul celor șase ani de studiu, multă perseverență și pasiune pentru arta lirică. Lui Kincső i-a revenit rolul de reporter, iar micuța stea care s-a lăsat intervievată, este Christine Razec, prietenă și colegă de studii la aceiași Academie. Christine era o făptură micuță, fragilă, timidă și sensibilă. Acum masterandă, este o tânără artistă ambițioasă, carismatică, cu și mai multe vise decât la început. Dar pentru a o cunoaște mai bine, să-i dăm cuvântul!
Dragă Christine, tu ai terminat un liceu de filologie. Cum ai ajuns să alegi cariera de artist liric? Povestea a început de fapt, înainte să ajung la liceul de filologie, deoarece am făcut cunoștință cu muzica mult mai devreme. Eram elevă în clasa a VI-a când am primit cadou de la părinții mei o chitară. M-am dus plină de încredere la Școala populară de artă din Brașov, să dau examen de admitere la specialitatea chitară. Am picat examenul respectiv, cu o notă aproape maximă, căci erau mulți candidați buni, și doar cei care au primit zece curat au reușit să promoveze. Mai era o preselecție, tot în aceea perioadă, pentru cursuri de muzică ușoară. Așa că, hotărâtă să-mi încep aventura artistică, m-am decis să încerc. La audiție am cântat Sara pe deal, pe versurile lui Mihai Eminescu. Încă de atunci, vocea mea se îndrepta în acut, destul de rotund. Am avut șansa ca în comisie să se afle o doamnă care mi-a spus așa: “uite, ar trebui să te gândești ce drum ai dori să urmezi, pentru că eu văd o steluță pe fruntea ta”. M-a sfătuit să mă îndrept spre muzica de operă. Vocea nu-mi era încă pregătită spre a începe cursurile de canto clasic, dar pentru mine, a fost un pas extrem de important faptul că acea doamnă (al cărui nume nu mi-l amintesc, din păcate), mi-a intuit parcursul artistic. Între timp, am urmat și cursuri de actorie cu actrița Carmen Moruz. Simțeam pentru scenă o atracție pe care n-o pot defini. Am început să merg mai des la operă, iar acest subiect mă preocupa din ce în ce mai mult. În sala de spectacol găseam atât de multă bucurie și auzeam un glas interior care îmi spunea: “da, și eu vreau să fac asta, mereu!”. Mi se părea, încă de atunci, mult mai provocator să interpretez acest stil de muzică.
Ai avut ocazia să cânți cu mai multe orchestre. La Cluj, București și Brașov. Care e sentimentul atunci când vocea îți e acompaniată de orchestră? Da, am avut șansa aceasta. Prima mea interpretare cu orchestra a fost la Opera din Brașov, într-un un concert de arii, dedicat zilei de 1 iunie, Ziua copiilor. A fost un sentiment unic, extraordinar, mă simțeam emoționată, dar în același timp extrem de satisfăcută. Îmi puneam toată încrederea în dirijor, mă uitam fix la el, pentru a nu greși vreo intrare.
După ce am intrat la Academia de Muzică “Gheorghe Dima” din Cluj, în anul al doilea, am cântat cu orchestra acestei academii. M-am simțit mult mai în largul meu și mai încrezătoare în forțele proprii, probabil datorită experienței câștigate până atunci, dar și pentru faptul că am interpretat un duet, aveam deci un partener de scenă. Au urmat și alte colaborări cu orchestre importante. Da, pot afirma cu certitudine că este o experiență inedită, dacă reușești să te contopești cu toate instrumentele acelea, devenind la rândul tău un instrument din marea ”orchestră” a muzicii universale. Există o fuziune foarte sensibilă, în timpul căreia trăiești un amalgam de emoții. Pe mine mă ajută mai mult să cânt cu orchestra decât cu pianul, deoarece îmi oferă în mod complet natural, starea de flux muzical- dramaturgic după care, noi artiștii, tânjim cu toții.
Dacă ai avea posibilitatea de a-ți alege un rol de debut pe care să îl interpretezi – de exemplu- la Opera din Paris, ce rol ai dori să cânți? Debutul meu aș dori să fie cu un rol mai mic, deoarece vreau să iau treptat și gradat evoluția mea vocală, să dau timp corpului și vocii, maturizării mele emoționale. Aș vrea să ofer suficient răgaz ființei mele, să o tratez cu o blândețe exigentă, să nu sar peste niște etape firești. Cred că ar fi greșit să mă aventurez în a debuta cu un rol dificil care m-ar depăși. Mai degrabă aș începe cu Barbarina sau Papagena.
Ai reușit să te decizi pentru un anume stil de cânt preferat ? În mod special, îmi place mult de tot opera italiană, cu precădere stilul belcanto. Acum, la masterat, m-am axat în proporție de 90% pe acest gen de repertoriu. Mă simt mult mai bine și mai comod să cânt în limba italiană, deoarece pe lângă frumusețea ei sonoră, ea oferă un ajutor neprețuit emisiei vocale a cântărețului.
Care este cartea ta preferată? Este o întrebare care m-a luat puțin prin surprindere. E foarte greu să aleg, deoarece absolvind un liceu de filologie, am citit foarte multe genuri, de la beletristică, până la psihologie, filosofie, science-fiction... Poate o să-ți pară ciudat, dar cartea mea de suflet va rămâne Micul Prinț de Antoine de Saint-Exupéry, pe care, citind-o de nenumărate ori, am înțeles-o de fiecare dată altfel. (continuarea săptămâna viitoare)
Ina Hudea
