Crăciunul şi obiceiul colindatului (1)

Sărbătorile Crăciunului sau ale Naşterii Domnului Iisus Hristos sunt aşteptate cu mare bucurie de către toată lumea creştină. În fiecare an, naşterea după trup a Pruncului Iisus din Sfânta Fecioară Maria, într-o peşteră săracă, aduce un zâmbet de nădejde, o rază de speranţă şi de bucurie pe feţele tuturor. Prin intermediul sfintelor slujbe din biserică, prin tradiţiile şi datinile care însoţesc acest praznic măreţ, ne facem şi noi părtaşi la bucuria pe care au simţit-o păstorii şi magii la vederea Fiului lui Dumnezeu întrupat pentru îndumnezeirea întregului neam omenesc. În acea peşteră de la periferia Betleemului stă Sfânta Familie, Iosif şi Maria, veniţi să participe la recensământul ordonat de împăratul roman Augustus. Urmând modelul lor, în aceste zile de aleasă sărbătoare, când Hristos vine în lume, toţi membrii unei adevărate familii (şi ai unei comunităţi) se străduiesc să fie împreună, să se ierte, să se iubească, deoarece Crăciunul este, în special, praznicul familiei. Cuvântul Domnului Se face trup şi noi avem posibilitatea să-L vedem cu ochii sufletului în acea iesle, înconjurat de dobitoace, ocrotit de Preacurata Sa Maică şi slăvit de cetele îngerilor din cer. Peste tot răsună cuvintele: “Slavă întru cei de sus, lui Dumnezeu, şi pe pământ pace între oameni, bună înţelegere” (Luca II; 14). Acesta este mesajul venirii Domnului: ca noi toţi să trăim în iubire, unitate, înţelegere, iertare, într-ajutorare, ca adevăraţi fraţi. Hristos vine în inima noastră şi în casa noastră doar dacă acolo există iubire şi curăţie. Specificul acestei sărbători este foarte bine conturat în conştiinţa poporului român, elaborându-se adevărate legende legate de episodul naşterii Domnului Iisus Hristos, în care se îmbină în mod plăcut fantezia autorului popular cu datele provenite din tradiţia creştină. O povestire din popor ne relatează faptul că, venindu-i Sfintei Fecioare Maria vremea să nască, a fugit de la casa părintească şi s-a oprit la gospodăria a doi bătrâni, Crăciun şi Crăciunoaie, oameni cumsecade, de altfel, dar care cu niciun chip n-au vrut s-o primească în casă, spre a nu le întina gospodăria cu naşterea unui prunc zămislit din greşeală. De aceea, închizându-i uşa, Maria Fecioară, simţindu-se cu totul neputincioasă de a merge înainte, s-a aşezat într-un şopron de vite, unde s-a şi culcat în ieslea boilor, în paie. Aici, începând durerile naşterii, Maica Domnului a purces a se văita. Crăciunoaie, auzind-o şi ştiind ce înseamnă o naştere de copil, i s-a făcut milă de dânsa şi fără a-l înştiinţa pe Crăciun, a ieşit din casă şi s-a dus la Sfânta Fecioară, în iesle. Acolo a ajutat-o la naştere, a tăiat buricul pruncului, a culcat lăuza pe paie şi a învelit-o; cu un cuvânt, a îndeplinit tot meşteşugul moşitului. După aceasta a mers în casă şi i-a spus lui Crăciun: “Uite, Fecioara izgonită de noi s-a dus în ocolul vitelor şi acolo a născut. Ce puteam face eu altceva decât s-o ajut?” Crăciun, unchiaşul, nu era om de înţelegere. A apucat pe babă de mână, a dus-o la tăietor şi acolo i-a ciuntit mâinile din glezne; apoi, înspăimântat de toate cele întâmplate la casa lui, a plecat în sat. Moaşa Crăciunoaie a umplut, cum a putut, un ceaun cu apă, l-a pus pe foc şi când a crezut că apa este numai bună pentru scăldătoare, i-a spus Maicii Domnului să încerce apa şi să vadă cum este. Maria, însă, i-a răspuns: “Încearcă şi dumneata, moaşă Crăciunoaie!” Moaşa îşi vârî ambele mâini în apă şi deodată văzu că partea tăiată creşte la loc, mult mai curată şi mai frumoasă ca la început. De la această minune se crede pretutindeni că moaşele au mâini de aur (Vezi: Tudor Pamfile, “Sărbătorile la români”, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 1997, p. 338). Naşterea Domnului s-a petrecut într-un staul de vite. Nicio casă din Betleem nu şi-a deschis porţile pentru a-L primi pe Mesia Cel mult aşteptat. Prin urmare, Fecioara Maria cu dreptul Iosif ajung într-o peşteră care servea ca şi grajd pentru animale. Frigul a fost risipit de suflarea dobitoacelor, iar în loc de aşternut Fiul lui Dumnezeu era culcat în fân. Potrivit autorului popular, demult, Dumnezeu a trimis un înger cu un trandafir la Fecioara Maria. Acesta a venit şi i-a zis: “Marie, miroase trandafirul ăsta!” Fecioara a mirosit şi a rămas grea. A venit vremea să nască şi n-avea unde. Atunci s-a dus în ieslea cailor. L-a născut pe Iisus şi L-a culcat în fân. Caii au mâncat tot fânul până au dat de pruncul înfăşat şi au mâncat şi fânul de sub El. După aceea, au început a da cu copitele şi a necheza. Maica Domnului şi-a luat copilaşul şi s-a mutat în ieslea boilor. Boii au mâncat şi ei până ce au simţit pruncul înfăşat în fân; apoi au început a rumega şi a pufăi, culcându-se alături. Maica Domnului îi binecuvântă să aibă saţ, carnea lor să fie uşoară şi să se mănânce. Calul a fost blestemat să nu aibă “saţ”, ci să mănânce mereu. Şi aşa este: calul doar trece drumul şi iar flămânzeşte (Tudor Pamfile, “Sărbătorile la români”, p. 341). Toată făptura a participat la naşterea Domnului, atât oamenii, cât şi animalele, vestind acest mare eveniment din istoria mântuirii omului. În noaptea de Crăciun, când Fecioara Maria a născut pe Mântuitorul, cea dintâi vietate de prin împrejurimi, care a făcut zgomot, să vestească sfânta naştere a lui Iisus, a fost o broască, ce a început să orăcăiască. Când a auzit-o Maica Precistă a binecuvântat-o: să fie blagoslovită şi de lume băgată în seamă; să fie trâmbiţaşul ploilor şi ea să trăiască cu trupul în vecii vecilor. De aceea, broasca, atunci când moare, nu “se-mpute” niciodată şi nici viermi nu face, ci se usucă, iar dacă omori o broască, se mânie Dumnezeu, trimiţând din înaltul cerului ploi necontenite. Ba se crede că aceluia care va omorî cu bună ştiinţă o broască îi va muri o vită (Tudor Pamfile, “Sărbătorile la români”, p. 339). Se zice că Maica Sfântă, când L-a născut pe Domnul Hristos, nu avea destul lapte şi de aceea trimise ea la un vecin, care avea o mulţime de vaci mulgătoare, ca să-i dea puţin lapte, căci nu avea cu ce să-şi alăpteze fiul. Vecinul, însă, zgârcit din fire, n-a vrut să-i dea deloc, zicând că el nu dă lapte la vrăjitoare, ca să îi ducă norocul de la vaci. Maica Sfântă, văzând că nu îi dăduse nicio picătură de lapte şi că a făcut-o vrăjitoare, s-a supărat foarte tare, dar n-a zis nimic, ci a plecat la un alt vecin care avea numai o singură vacă, cerând să îi dea doar puţin lapte, fiindcă îi era oarecum ruşine să ceară de pomană de la un om sărac. Vecinul cel sărman îi dădu lapte şi încă mai mult decât îi trebuia Fecioarei, dar de luat bani, nici vorbă. Maica Sfântă văzând bunătatea lui cea mare se bucură şi-l “aldui”, zicându-i: “Când vei merge în grajdul tău, să te ajungă darul lui Dumnezeu ca să nu ai unde-ţi pune laptele, aşa de mult şi de bun să fie!” Şi cum l-a blagoslovit Maica Domnului, aşa s-a şi întâmplat (Tudor Pamfile, “Sărbătorile la români”, p. 342). Realizăm că aceste povestiri populare au şi un conţinut moralizator, în deplină concordanţă cu spiritul creştin, aşa cum se desprinde el din tradiţia bisericească. La temelia relaţiilor dintre oameni trebuie să stea în permanenţă iubirea sinceră, deoarece nimeni nu poate pretinde că-L iubeşte pe Dumnezeu, dacă pe aproapele aflat în necaz nu-l respectă şi nu-l iubeşte, ci îl defăimează şi-l neglijează în totalitate. Faptele bune săvârşite faţă de semeni sunt răsplătite de Dumnezeu; dimpotrivă, păcatele, vorbele şi gândurile viclene atrag pedeapsă, în virtutea faptului că Dumnezeu este în acelaşi timp iubitor, dar şi drept.