Ochii tinereţii veşnice sunt asemenea unui tei înflorit cucerit de conversaţia albinelor. Bunicii se pierd în serile lungi de iarnă prin lumea plină de întâmplări a nemilosului război. Adormim la umbra protectoare a glasului molcom rostit la ceas de cumpănă de vocea blândă a bunicii. Ochii ei sunt vioi şi sufletul este curat ca lacrima de iubire prelinsă din Nemurire. ,,Sufletul nostru, adevăratul nostru sine, este dimensiunea esențială, cea mai misterioasă și mai magică a ființei noastre. De fapt, nu este o realitate separată, așa cum este considerat în gândirea occidentală, ci forța coezivă care ne unește trupul, inima și mintea. Nu este o fantomă prinsă cumva în capcana mașinăriei fizice a trupurilor noastre, ci chiar esența ființei noastre”. (Gabrielle Roth – scriitoare, dansatoare și muziciană americană.)
Aventura cunoaşterii lumii interioare a fiecărui om este fascinantă, ameţitoare şi tulburătoare. Stările de fericire pot lua forme diferite. Trăirile emoţionale ne provoacă: stări de fericire, bună dispoziţie şi relaxare deplină. Dorul, în cazul îndrăgostiţilor, provoacă şi o stare de fericire. Starea de meditaţie, de rememorare a unor situaţii plăcute din viaţa noastră pot să ne facă fericiţi. Proiectele noastre realizate sau în curs de finalizare, mai ales dacă totul merge bine, ne pot face fericiţi. Până şi o conştiinţă curată, nepătată, ne poate crea starea de fericire. Multitudinea de ipostaze ale fericirii interioare este vastă şi diferă de la om la om. Compatibilitatea îndrăgostiţilor generează stări de fericire.
E nemaipomenit să trăieşti în lumea purităţii sufleteşti, inegalabilă ca o lebădă graţioasă, ce-şi scaldă aripile în ploaia de lumină a răsăritului. Viaţa este un clipocit de apă neîntrerupt de nicio furtună, minunăţie desprinsă din grădini înflorite, unde trăirea este cea mai răsfăţată regină pământeană cu iz de nemurire. Prin vene curg cele patru anotimpuri divine. Porţile schimbării nu sunt decât o nouă renaştere către indestructibila Lumină, care sălăşluieşte de-a pururi dincolo de orizontul lumii materiale.
Dacă vedem cordonul de Lumină, lacrimile ne vor părea perle. Poverile vieţii se vor transforma-n pâine caldă de curând scoasă din cuptor. Săgeţile răului aruncate asupra noastră vor fi ca o mană cerească. Triumfătoare, Lumina adevărată va pătrunde-n coşciugul de pământ al scânteii divine. Sălbatice tăceri se preling din ochii blânzi ai tinereţii nesupusă trecerii. Cuvinte răsar din limpezimea lor tulburătoare ca un copac copleşit de nobleţea desprinsă din limpezimea cristalinului vesel. Dulceaţa poveştilor din serile lungi de iarnă şi bucuria neistovită a copilului din seara de Moş Crăciun trăieşte-n ochii limpezi neumbriţi de lacrima deznădejdii. Odihnitoare este întâlnirea cu strălucitoarea privire izvorâtă din blândeţea Binelui Absolut. Fără aripi zbori prin ţinutul Lui, „fără de început şi fără de sfârşit”. Cuvintele de prisos, dacă ar fi rostite, ar cădea în hăuri ca nişte fulgi de zăpadă uriaşi. Ochii sunt oglinzi indescifrabile, ferestre care despart lutul pământean de lutul miraculos al iubirii.
Te-ndrăgosteşti dacă priveşti acest lut misterios imaterial. Ca o revărsare de apă, izvorâtă din inima unui deal plin de frăguţe e dăruirea iubirii nemăsurată. O piatră şlefuită îndelung de nepotolita revedere. În serile lungi de iarnă, răbdarea secundelor îţi sfâşie așteptările şi se rostogolesc greu ca nişte pietre de moară pe povârnişul tăcut al poftelor netrăite. Ca un joc de copil nevinovat, uitat pe tărâmul copilăriei e prima îmbrăţişare desprinsă din chingile trupurilor înfrigurate. Înlănţuiţi, valsăm neistoviţi peste copacii dezgoliţi. Doar stelele luminează fărâma uriaşă de iubire. Vântul rememorărilor zgâlţâie geamurile îngheţate de tristeţe. Dialogurile zilei se „topesc” pe străzile pustii ale oraşului.
Căutătorii de Lumină plâng pe corabia disperării. Cu mâinile întinse cerşesc îndurare. Se târăsc prin râpa de lângă calea sclipitoare ce duce spre nemuritoarea planetă a desăvârşirii. Mogâldeaţa de speranţă încă mai stăruie în ochii blânzi, din care curge durerea milostivilor. Întindeţi-vă darurile căinţei ca pe nişte colaci de salvare. Aruncaţi-le rătăcitorilor o fărâmă „din pâinea voastră cea de toate zilele”, din tolba faptelor bune. Binefacerile dezinteresate sunt biletele de intrare în Paradisul Dragostei fără de moarte. Nu uitaţi de sacrificiul dăruirii! Nu uitaţi de lanţurile robiei născute din nesupunere! Escaladaţi dâra Luminii, din Postul Crăciunului, precum alpiniştii povârnişurile munţilor înveseliţi de victorie. Omul poate alege câmpiile neofilite ale Împăcării şi apele neostenite ale Nemuririi. Rămân doar milostivii dornici de-a salva suflete rătăcite.
Dumitru Ţimerman
