Vasilică-Fără-Frică este un băieţel foarte curajos, căruia îi place în fiecare iarnă să facă nenumărate tumbe prin zăpadă. Copiii îl admirau de fiecare dată pentru curaj şi se simţeau nemaipomenit de bine în preajma lui. Câteodată era tare supărat pentru că nu avea şi el o săniuţă. Pe pârtia alunecoasă de lângă râu se dădea cu sania împreună cu alți copii. Într-o bună zi, bunicul, tâmplar vestit , îl chemă la el în atelier. Vasilică era tare curios să afle ce vrea să-i spună bunicul. Afară ningea cu fulgi mari, zăpada era destul de mare pe stradă, dar Vasilică o luă la fugă prin nămeţi pentru a ajunge cât mai repede la atelierul bunicului. Nu peste multă vreme deschise uşa atelierului cu zâmbetul pe buze. La intrare îl întâmpină aerul călduţ, care parcă îl îmbrăţişă cu toată dragostea, aşa, ca de bun venit. A păşit în atelierul bunicului, iar miresmele lemnului de brad i-au strecurat în suflet o bucurie nemaiîntâlnită. Dulapurile noi şi scaunele din stejar parcă îl priveau cu nişte ochi ascunşi şi curioşi. Scândurile albe stăteau ruşinate pe masa de lucru a bunicului, iar sculele de dulgher: rindeaua, ferăstrăul, dalta şi securea îl îndemnau să se apuce de lucru.
- Bine-ai venit, Vasilică ! Îl salută bunicul cu multă bucurie, în timp ce lucra cu rindeaua pe o scândură necioplită.
- Bine te-am găsit, bunicule ! Mă bucur tare mult că m-ai chemat în atelierul tău.
- Vasilică, spuse bunicul, am auzit de la un prieten de-al tău că eşti tare necăjit câteodată la săniuş.
- Da, bunicule. Sunt supărat pentru că tare mi-aş dori să am şi eu o săniuţă de lemn, care să fie numai şi numai a mea !
- Dragul bunicului, de aceea te-am chemat la mine. M-am gândit să-ţi construiesc o săniuţă din lemn de stejar.
Deodată, în atelierul bunicului parcă toate obiectele prinseră viaţă. Bucuria lui Vasilică era împărtăşită de: dulapurile de lemn, de scândurile de brad şi stejar, de sculele dulgherului, care se prinseră într-o adevărată horă a veseliei. Toate se bucurau pentru că, în sfârşit, Vasilică va avea sania lui pe pârtia de săniuş. Trezit din visare de sunetele iscate de securea bunicului, care cioplea o bucată de lemn, Vasilică zise: ,,Bunicule, nici nu ştii ce bucuros sunt pentru că mi-ai dăruit această veste minunată!”. Vasilică deschise uşa atelierului şi o luă la fugă prin zăpada pufoasă către casa părintească. De bucurie, se rostogolea prin omăt şi striga cât îl ţinea gura: ,,O să am săniuţa mea ! Draga de ea. O să am săniuţa mea ! Draga de ea.”
O mulţime de întrebări şi tot felul de gânduri îl frământară pe Vasilică, până ce somnul, ,,Moş Ene”, s-a aşternut pe furiş peste ochii obosiţi. În toată această vreme în atelierul bunicului era mare veselie. Toate obiectele, care-l iubeau pe Vasilică-Fără-Frică, erau fericite pentru că bunicul începuse să lucreze la săniuţa promisă nepoţelului cel drag. A doua zi dimineaţă, Vasilică se trezi ,,la primul cântat al cocoşilor”. Era vesel şi nerăbădător să vadă săniuţa, dar bunicul îi spuse să meargă după amiază la atelier. Timpul se scurse repede, mai ales că Vasilică s-a apucat să citească poveşti dintr-o carte veche, pe care i le-a recomandat ,,doamna învăţătoare”. Pe la orele două ale după amiezii, Vasilică se îmbrăcă ,,cât ai zice peşte”, îşi luă mănuşile pe mâini şi porni ,,ca din puşcă” către atelierul bunicului. Cu obrajii îmbujoraţi şi respiraţia întretăiată, Vasilică deschise cu sfială uşa atelierului. Îl întâmpină aceeaşi căldură blândă şi mirosul proaspăt al lemnului de brad.
- Bine-ai venit, dragul meu Vasilică ! Îi spuse bunicul cu multă bucurie în glas.
- Bine te-am găsit, bunicule ! Îi răspunse Vasilică uitându-se ,,roată-roată” prin atelier ca să vadă săniuţa. Nu o zări nicăieri. Pe moment se întristă, iar în ochii lui se-arătă o umbră de supărare.
- Nu fi supărat, Vasilică. Vino să-ţi arăt săniuţa.
- Unde e , bunicule ? Unde e ? Am crezut că nu o să ai atâta timp să-mi construieşti o săniuţă.
- Eu îmi respect întotdeauna promisiunile ! Îi răspunse bunicul cu o voce blândă.
Acesta îl luă de mână pe Vasilică şi îl duse într-o cameră alăturată atelierului de tâmplărie. Acolo, Vasilică zări săniuţa din stejar, care strălucea în bătăia razelor de soare strecurate prin geamurile împăienjenite. Mulţumesc, bunicule ! Vasilică luă sania în braţe şi porni cu ea spre ieşirea din atelier. Nu-i venea să creadă că are şi el o săniuţă. Trăia un vis nemaipomenit, care se întâmpla aievea. Obiectele din atelier îl salutară şi ele, nespus de vesele, urându-i ,,distracţie plăcută” la săniuş. Când ajunse afară, Vasilică își luă rămas bun de la bunicul şi trase cu putere după el săniuța. În câteva minute a ajuns la pârtia de săniuş. Acolo s-a întâlnit cu prietenii, care s-au strâns în jurul lui ,,ca furnicile la muşuroi”. Toţi au admirat săniuţa din lemn de stejar. Vasilică se aşeză pe ea şi porni la vale. Avea impresia că zboară pe pârtia de săniuş, iar fericirea îl învăluise cu aripile ei de parcă ar fi fost ,,o zână bună”. Copiii chiuiau de bucurie pentru că săniuţa merse cel mai departe pe pârtia îngheţată de lângă râu. ,,Bucuros peste măsură”, Vasilică se gândi la bunicul lui şi zise încet în sinea sa: ,,Îţi mulţumesc, îţi mulţumesc, nespus de mult, bunicule ! N-am să uit niciodată pentru că mi-ai dăruit această săniuţă minunată...”
Dumitru Țimerman
