Sovieticii au deplasat la Timişoara toate forţele de intervenţie operativă ale echipei Luci, (Fulgerul, n.a.) infiltrate în România. Serviciile speciale iugoslave şi cele maghiare şi-au trimis, la rândul lor, agenţii, instruiți din timp, ca să ia loc în formaţie de acţiune. Francezii şi italienii, desemnaţi de CEE ca responsabili de zonă, s-au mulţumit să trimită agenţi-observatori, fără să se implice direct. Banatul colcăia de agenţi străini ca jungla de jivine. Toţi așteptau semnalul de acţiune.
Serviciile secrete maghiare au avut sarcina pregătirii unei acţiuni, tip atentatul de la Sarajevo sau atentatul de la Gleiwicz, care să determine solidarizarea populaţiei Timişoarei şi declanşarea revoltei. Cunoscând specificul zonei şi modul de acţiune al autorităţilor româneşti, pentru unguri a fost o treabă foarte simplă în care, pentru considerente de propagandă şi de credibilitate, au implicat un popă reformat. La ordinele Budapestei, Episcopia reformată din Oradea l-a suspendat din funcţie pe preotul supleant la Parohia reformată Timişoara şi i-a cerut să elibereze locuinţa de serviciu. În loc să-i lase pe reformaţi să-şi rezolve problemele, justiţia română s-a amestecat în disputa creată artificial, fără să sesizeze consecinţele şi a dispus evacuarea răspopitului din locuinţa de serviciu, pe care acesta refuza să o elibereze de bună voie. În după amiaza zilei de 14 decembrie 1989, autorităţile române au programat executarea silită a deciziei justiţiei, respectiv evacuarea forţată a pastorului răspopit. Serviciile speciale maghiare au desfăşurat, între timp, o acţiune de propagandă violentă împotriva regimului de la Bucureşti, acuzându-l că persecută biserica reformată, fără să amintească un cuvânt despre faptul că evacuarea răspopitului se făcea la cererea expresă a Episcopiei reformate Oradea. Românii nu au contracarat violenta campanie de propagandă, desfăşurată la posturile de radio şi televiziune din Ungaria şi din Statele Unite, astfel că în ţară şi în străinătate s-a acreditat ideea că securitatea lui Ceauşescu vrea să-l scoată din casă, în mod abuziv, pe un amărât de popă reformat. În momentul în care executorul judecătoresc a ajuns la locuinţa preotului, acolo erau adunaţi enoriaşii cu lumânări aprinse, instigaţi şi dirijaţi de agenţi ai serviciilor secrete maghiare, hotărâţi să-l apere. Cu toate că securitatea a informat la timp despre substraturile acestei evacuări şi despre deplasarea în zona Banatului a numeroşi agenţi străini, rapoartele ei nu au fost luate în seamă de autorităţile locale, fiind considerate simple fabulaţii. Pentru a nu mai alimenta mass-media ungureşti şi străine cu ştiri despre evacuarea popii, autorităţile locale au luat decizia, într-un final, să nu mai execute silit hotărârea judecătorească, cu toate insistenţele Episcopiei reformate din Oradea. Era prea târziu. În Timişoara apăruseră grupuri organizate, care au început să se manifeste zgomotos, comiţând acte de violenţă, jafuri şi distrugeri, fără nici o legătură cu evacuarea răspopitului. Autorităţile româneşti şi-au dat seama de gravitatea situaţiei numai când mase mari de oameni, de pe platformele industriale ale oraşului, au început să se îndrepte spre centru. Aceleaşi servicii secrete maghiare şi iugoslave au reuşit, prin agenţii lor de influență, să inducă o stare de nemulţumire în rândul muncitorilor din zonă, care ulterior s-a transformat în revoltă, determinată de lipsurile şi de mizeria vieţii cotidiene. Oamenii adunaţi în centrul Timişoarei n-au venit să-l apere pe pastorul reformat, acesta stătea bine merci în locuinţa parohială, ci să manifeste pentru schimbarea condiţiilor de viaţă. Din acest moment începe marea manipulare şi echipa Luci îşi intră în rol. Exact ca şi în alte ţări comuniste, o banală manifestare de protest se transformă într-o revoltă, care canalizează energiile maselor spre revendicări de ordin politic. Lozinca „români veniţi cu noi!” scandată în prima zi de agenţii provocatori, strecuraţi printre enoriaşii reformaţi, se transformă, în două zile, în „Jos Ceauşescu”.
Scenariul conceput la Moscova a fost pus în scenă, cu respectarea celor mai mici detalii, de către o echipă internațională de agenţi, specialişti ai diversiunii, care acţionaseră şi în alte oraşe. După ce mulţimile, descătuşate de frică şi împinse de traiul mizer, au ieşit în stradă, au început actele de violenţă, vandalizările magazinelor şi depozitelor, provocări de tot felul, menite să atragă riposta armată a autorităţilor, care, în gândirea autorităților comuniste, nu aveau altă variantă de acţiune pentru restabilirea ordinii. Agenţii maghiari au avut grijă, ca în debandada creată pe străzi, să împuşte câţiva manifestanţi, pentru a radicaliza revolta şi pentru a-i întărâta şi mai mult pe manifestanţi.
Aici s-a produs momentul de cotitură, care avea să marcheze evoluţia evenimentelor din România, forţele de ordine şi armata nu au folosit armamentul din dotare pentru reprimarea manifestanţilor. O singură mitralieră model 1962, aflată în dotarea trupelor de securitate, ar fi fost suficientă ca să-i spulbere pe toţi manifestanţii. Ofiţerii din trupele ministerului de interne şi ale ministerului apărării au refuzat să dea ordin de utilizare a armamentului împotriva protestatarilor. S-a pus întrebarea de ce? Au pactizat militarii cu revoluţionarii, trădându-şi jurământul militar, sau au dat dovadă de laşitate? Lucrurile sunt mult mai simple, a fost vorba de o inhibiţie, o atitudine profund umană când eşti pus în situaţia de-a ordona uciderea unor semeni de-ai tăi, care nu-ţi sunt inamici. Nu-i vorba, prin urmare, nici de trădare, de pactizare cu revoluţionarii, nici de laşitate, ci de o reacţie omenească de ezitare. Printre manifestanţi erau fraţii, surorile, părinţii şi prietenii ofiţerilor care comandau trupele. Chiar dacă generalii ar fi dat ordin de deschidere a focului, mai mult ca sigur nimeni nu s-ar fi încumetat să tragă în mulţime. Securitatea şi Armata erau formate din oameni care aveau o conştiinţă ridicată şi informaţii precise, cu privire la iminenţa căderii regimului ceauşist. Toate regimurile comuniste se prăbuşiseră în jurul României. Nimeni nu era dispus să-şi pună pielea în băţ pentru o tiranie anacronică. Defilarea unor unităţi militare pe străzile Timişoarei a apărut ca o parodie grotescă şi n-a avut nici un efect, poate a reuşit să sporească şi mai mult tensiunea. Efectele psihologice ale scandărilor manifestanţilor asupra trupei au fost traumatizante, blocându-le militarilor orice iniţiativă. Românii care au murit la Timişoara au fost victimele agenţilor maghiari provocatori şi ale Armatei, care a tras în primele zile ale revoltei. Morţii care nu aveau documente de identitate asupra lor şi nu au putut fi identificaţi pe alte căi, făceau parte din altă categorie socială decât manifestanţii, ei au venit la Timişoara cu alte scopuri.
În momentul în care serviciile secrete maghiare şi-au dat seama că revolta populară de la Timişoara a scăpat de sub controlul autorităţilor şi se extinde în toată ţara, au schimbat imediat planul de acţiune, fără ştirea şi fără acordul sovieticilor. Hungariştii au decis că trebuie să profite de revolta populară din România şi să provoace un război civil inter-etnic în Transilvania. Strategii de la Budapesta s-au gândit că, pentru internaţionalizarea conflictului, trebuiau să aibă loc tulburări grave, în marile oraşe din Ardeal, care să se soldeze cu multe victime omeneşti. Autorităţile române fiind incapabile să restabilească ordinea, se putea obţine intervenţia unor trupe străine de menţinere a păcii. De aici şi până la autonomia provinciei nu mai era de făcut decât un singur pas. Prima măsură luată a fost trimiterea unor agenţi, pregătiţi special, pentru lichidarea unor lideri de opinie din rândul maghiarilor şi al românilor. Acuzaţiile reciproce de crimă ar fi degenerat în confruntări violente între cele două comunităţi din Ardeal.
Planul hungariştilor era foarte riscant, el putea determina izbucnirea unui război în toată regula, al cărui sfârşit nu-l putea nimeni bănui. Sovieticii, informaţi la timp despre ceea ce se pune la cale, i-au atenţionat pe unguri să-şi calmeze minţile înfierbântate, care visau la Ungaria milenară şi să nu se aventureze într-un conflict deschis cu românii, care s-ar putea termina rău pentru turanici. Mai mult decât atât, şi-au retras toţi agenţii din zona Banatului, deplasându-i la Bucureşti, unde urma să aibă loc adevărata revoltă, lăsându-i să acţioneze în Timişoara numai pe unguri şi pe iugoslavi. Pe de altă parte, forţele luminate, care vegheau la liniştea şi pacea bătrânei Europe, au găsit o soluţie preventivă simplă, pentru evitarea războiului civil. Au fost trimişi în zonă agenţi speciali cu sarcina de a-i anihila pe agenţii provocatori. Pentru Valeriu Moraru misiunea a fost foarte simplă şi uşoară, cunoştea Timişoara ca pe propriul lui buzunar, iar tehnica pe care o avea la dispoziţie era ultra-performantă.
În ziua de 18 decembrie 1989 generalul Szücs András ordonă tuturor agenţilor speciali, câţi au mai rămas în viaţă la Timişoara, să revină de urgenţă acasă. Şeful acestora, colonelul Csiki Peter se prezentă la raport, cu o mutră de om terminat.
- Colonele, ce s-a întâmplat acolo? se repezi la el generalul Szücs, de cum intră în birou. Câţi oameni ai pierdut la Timişoara?
- Treizeci şi unu, raportez!
- Treizeci şi unu?! Este incredibil! Într-o manifestaţie civilă să fie ucişi atâţia oameni, nu-mi vine să cred! Dacă avem în vedere numărul real al morţilor şi nu ne luăm după cel publicat în presă, înseamnă că aproape toţi morţii din Timişoara au fost agenţi de-ai noştri!
- Vă raportez, sunt îngrozit şi eu. Efectiv nu-mi explic ce s-a întâmplat! Oamenii mei s-au amestecat, tot timpul, cu protestatarii, n-au ieşit niciodată singuri în locuri publice. Cu toate acestea, cădeau ca muştele. Sunt convins, au fost ucişi de lunetişti. Sunt convins, de asemenea, că am fost deconspiraţi şi Securitatea a avut fotografiile noastre. Nu-mi pot explica altfel cum de ne-au ales, dintre zecile de mii de oameni aflaţi în stradă, numai pe noi. În două zile au fost omorâţi treizeci şi unu de agenţi! Dumnezeule mare! Dacă nu aţi fi ordonat retragerea, cred că Securitatea ne-ar fi lichidat pe toţi.
- Nu ştiu dacă a fost Securitatea! Sovieticii ne-au atenţionat să nu-i provocăm pe români şi ne-au cerut să ne retragem oamenii din Timişoara. Am făcut greşeala să nu-i ascultăm şi uite ce-a ieşit!
- Credeţi că au fost ruşii? întrebă Csiki mirat.
- Pe fronturile astea invizibile, totul este posibil. Nu poţi avea încredere în nimeni. Unde sunt corpurile băieţilor căzuţi?
- Au fost duse, din câte am fost informat, la Bucureşti şi incinerate. N-am avut nici o posibilitate să le recuperăm. Vă daţi seama că nici unul nu avea acte de identitate asupra lui!
- Poate păcătuim în faţa Dumnezeului ungurilor, dar voi cere ca moartea lor să fie exploatată propagandistic, sacrificiul lor să nu rămână inutil. Vom lansa versiunea că morţii sunt protestatari români, ucişi în mod bestial de Securitate, care le-a ars corpurile pentru a-şi ascunde crimele. Posturile de radio şi de televiziune vor avea mult de lucru!
- Ce facem cu ceilalţi agenţi, trimişi în România? S-ar putea să aibă şi ei aceeaşi soartă! Nu credeţi că ar fi mai bine să ordonaţi retragerea lor?
- Am dat ordin să se împrăştie prin oraşele din Ardeal, Timişoara a devenit, într-adevăr, un loc foarte periculos pentru noi, recunoscu generalul Szücs. Unitatea ta se va retrage la Szeged pentru refacere. Cred că este inutil să-ţi atrag atenţia asupra secretului operaţiunii la care ai participat. Nimeni nu trebuie să afle despre dezastrul suferit, rămâne strict secret!
- Am înţeles, tovarăşe general! Îmi permiteţi să mă retrag?
- Da. La revedere!, îl salută Szücs cu o voce stinsă şi resemnată. Unitatea lui Csiki a fost una de elită şi, dacă a dat greş, înseamnă că la Timişoara s-a petrecut ceva grav, ceva ce-i scăpa pentru moment. În mod sigur a fost vorba de un act de trădare, dar din partea cui? Nişte luptători de elită, căliţi în diverse misiuni, nu puteau fi lichidaţi decât de profesionişti de mare clasă. Românii nu aveau aşa ceva! Să fie vorba despre „divizia smert”? Cu sovieticii ăştia, orice era posibil! În orice caz, generalul Szücs ajunse la concluzia că analizele şi calculele făcute de unguri au fost total greşite. România nu era o victimă sigură, o ţară fără apărare, aflată în pragul haosului, aşa cum au concluzionat analiştii militari de la Budapesta.
În sala de şedinţe a guvernului maghiar, tensiunea era maximă. Toţi demnitarii aşteptau să fie informaţi despre evoluţia evenimentelor de la Timişoara şi, mai ales, clarificarea unor zvonuri legate de descoperirea implicării serviciilor maghiare în revolta anti-ceauşistă a românilor. - Îl rog pe şeful departamentului pentru relaţii cu maghiarii din afara graniţelor ţării, pe tovarăşul Pálfi Ernö, să ne informeze cu privire la acţiunile planificate, în continuare, în Transilvania, l-a invitat primul ministru. Avem planificate mai multe categorii de acţiuni: acţiuni organizatorice şi acţiuni pentru câştigarea unui număr cât mai mare de drepturi. În acelaşi timp, vom întreprinde acţiuni în vederea declarării independenţei Transilvaniei şi reunirea ei cu patria mamă, o datorie sfântă la care nu vom renunţa niciodată. La capitolul acţiuni organizatorice avem două direcţii de acţiune: constituirea în toate structurile administraţiei locale din Ardeal a unor organizaţii unice ale maghiarilor, pe de-o parte şi acapararea conducerii noilor organe ale puterii, ce se vor constitui după căderea lui Ceauşescu, pe de altă parte. Noi am fixat, deja, liderul organizaţiei maghiarilor din fiecare localitate din Transilvania şi oamenii care se vor implica în conducerea noilor organe ale puterii locale, din Ardeal, şi centrale de la Bucureşti. În ceea ce priveşte câştigarea cât mai multor drepturi civile şi politice, aici avem un program foarte amplu, elaborat şi susţinut cu ajutorul fraţilor noştri din diaspora, cu acţiuni punctuale pe localităţi şi pe obiective. V-aţi gândit că românii nu vor sta cu mâinile în sân?
- Suntem foarte pregătiţi, se făli Pálfi. Avem pregătite riposte la orice fel de acţiuni împotriva maghiarilor din Ardeal. Mai mult decât atât, avem posibilitatea să exploatăm propagandistic orice manifestaţie a românilor, să-i sufocăm în mass-media occidentale cu acuzaţiile de genocid şi de purificare etnică. Este un moment prielnic pentru maghiari, putem să refacem Ungaria Mare , totul depinde de noi!
Vasile Moiș
*) Vasile Moiș, fragment din romanul „În spatele ușilor deschise”, volumul 3 „Fatalitate și voință”, capitolul 22. Romanul are în total 20 de volume.
