”Suveranitatea dorinţei ... dragii mei ... cere un spaţiu în care să locuiască şi care să nu poată fi atacat de nicio alegere etică ori religioasă ...”
Bună ziua stimați cititori. Ne aflăm și azi la cursul de morală a vieții, pentru a pătrunde pas cu pas în tainele Teologiei Morale, fiind ajutați în acest demers de un redutabil și fin analist al domeniului, Părintele Mihai Tegzeș, Profesor la Facultatea de Teologie Greco – Catolică - Departamentul Oradea din cadrul Universității Babeș - Bolyai din Cluj Napoca.
Până unde ... ce statut și până la ce limite se pot extinde dorințele umane în relațiile cu cei din jur? Care ar fi unitatea de măsură a minții umane, de a-și ”evalua și cântări” supremația propriilor dorințe în raport cu acea realitate numită aproapele?
”Emblematic în acest sens este „dialogul” contemporan vizavi de drepturile omului. În ultimele decenii asistăm la o subiectivizare a drepturilor omului: acele inalienabile (care nu pot fi înstrăinate) ale omului la nivel social (viaţă, hrană, sănătate, muncă, instruire, cultură...) s-au extins rapid la nivel individual şi pe categorii (se vorbeşte astfel de dreptul femeii ca autodeterminare, de libertatea economică sau sexuală...) – Pr. Mihai Tegzeș
S-a schimbat sensul noţiunilor „al meu”, „al tău”, „al său” din adjective care exprimau relaţia/posesia, azi definind dispunerea de altul (după bunul plac). S-a asociat „trupul meu” cu „mobilul meu”, „fiul meu” cu „vacanţa mea”. Adjectivul posesiv se extinde – de la obiectele de drept – la dreptul în sine. Există o radicalitate lăsată în seama liberului arbitru al individului care are dreptul de patron asupra a tot şi inclusiv asupra aproapelui, ius utendi et abutendi (expresia semnifică „utilizarea bunului și posibilitatea înstrăinării lui”). Individul nu este obligat să păstreze relaţia cu celălalt în bune condiţii, ci să gestioneze ceva ce are în stăpânire (cealaltă persoană).”
Dar oare am dreptul ... și până unde aș putea să-mi doresc o astfel de POSESIUNE, pentru ca să nu intru într-un DOMENIU care îi aparține numai LUI DUMNEZEU?
Nu cumva prin acest ACT accept ”consultanța și oferta șarpelui din COPAC” că: „Nicidecum nu veţi muri! Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul” ... (Gen. 3,4-5) ... și doresc această ofertă?
”Este clar că înţelepciunea evanghelică ne invită să fim precum cărturarul Împărăţiei, care ştie să extragă din comoara sa „lucruri vechi şi lucruri noi” (cf. Mt. 13,52). Nu putem ignora situaţia antropologică din zilele noastre, dar trebuie să cultivăm conştiinţa că există o tradiţie care a reflectat şi încă mai are ce să transmită timpului nostru, evitând fie o atitudine „depresivă”, plângăcioasă, fie un pragmatism care încearcă să obţină cu orice preţ vreo utilitate din climatul contemporan. Este vorba de a rescrie în orice epocă temeliile eticii ţinând cont de Cuvântul lui Dumnezeu şi de provocările pe care prezentul ni le oferă.”
Situația Teologiei morale dinainte de Conciliul Vatican al II-lea ”Teologia morală din ultimele secole şi-a însuşit, printre altele, două caracteristici: era destinată aproape în exclusivitate clerului, obligat să se formeze încontinuu datorită sacramentului spovedaniei şi era sintetizată în manuale (texte în care studiul moralei era despărţit de cel a teologiei dogmatice). „Boala” de care suferea manualistica era aceea de a se concentra prea mult pe cazuri, despărţind teologia morală de misterul creştin şi de temelia biblică. Biblia era folosită de obicei pentru a confirma luările de poziţie bazate pe argumentări raţionale sau impuse de apelarea la noţiunea de „natură”. Era o morală creştină şi nu o teologie morală. Manualele erau însoţite de o amplă cazuistică în vederea rezolvării problemelor celor care aveau datoria să asculte spovedaniile. Astfel reflexia se concentra tot mai mult pe actele în sine înfăptuite şi nu pe persoană. Conta comportamentul şi nu condiţia în care se afla persoana care a săvârşit un anume act (păcat). Se neglija relaţia dintre conştiinţa personală şi actul persoanei.”
Oare numai la atât se rezumă ajutorul Bunului Dumnezeu? În ce măsură Creștinismul mai poate reprezenta acea REALITATE A IUBIRII ... acea Comunitate Vie, instituită și alimentată de DOMNUL ... pentru ... și împreună cu toți oamenii de pe pământ?
Care sunt ”ingredientele” necesare a fi practicate în/de Biserică pentru a răspunde exigențelor și provocărilor lumii contemporane?
Întrebări ... și ÎNTREBĂRI ... ale căror răspunsuri ne pot trezi curiozitatea și uimirea ... elemente necesare unei noi întâlniri.
Până atunci ... să auzim numai de bine!
Valeriu Ioan
