“Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura. De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, şi bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? Sau cum vei zice fratelui tãu: Lasă să scot paiul din ochiul tău şi iată bârna este în ochiul meu? Făţarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău” (Matei VII; 1-5).
Duminica numită “a Înfricoşătoarei Judecăţi” este un bun prilej pentru a reflecta la starea în care ne aflăm, de a medita la condiţia noastră trecătoare, privită ca o trambulină spre viaţa cea veşnică. Şi, în mintea noastră, se nasc unele întrebări: “Ce am face dacă Domnul ne-ar chema acum la judecată? Suntem noi, oare, pregătiţi pentru acest moment înfricoşător?”
Însă, pentru început, să vedem cum prezintă Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos Înfricoşătoarea Judecată: “Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale. Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre. Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătitã vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine. Atunci drepţii Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am vãzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine? Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut. Atunci va zice şi celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat. Atunci vor răspunde şi ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit? El însă le va răspunde, zicând: Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut. Şi vor merge aceştia la osânda veşnică, iar drepţii la viaţa veşnică” (Matei XXV; 31-46).
Observăm cum accentul cade pe om. În tot cuprinsul Legii noi, ca şi al Legii vechi, prioritatea este acordată iubirii lui Dumnezeu. Porunca întâi ne spune să-L iubim pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul, din tot cugetul şi cu toată puterea noastră (Matei XXII; 36-38). Iubirea aproapelui, deşi socotită nu mai puţin însemnată, e totuşi prevăzută ca porunca a doua (Matei XXII; 39-40), oarecum subordonată celei dintâi, ca un soi de consecinţă a ei, după cum se exprima părintele Nicolae Steinhardt. La Judecata viitoare, însă, precum am văzut, iubirea aproapelui nu numai că trece înaintea celeilalte, ba chiar se şi înfăţişează ca fiind singura avută în vedere. Totul, aici, este în funcţie de relaţiile interumane. Nu se face menţiune decât despre fapte privind ajutorarea, fără amânare, fără reproşuri şi fără resentimente, a semenului aflat la ananghie, aflat în necaz. Iubirea de Dumnezeu nu mai e pomenită, nici credinţa, ci acestea s-au preschimbat în fapte şi iubirea de fraţi, deoarece nimeni nu poate spune că-L iubeşte pe Dumnezeu, dacă pe fratele său îl urăşte. Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan zice: “Cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său” (I Ioan IV; 21). Aşadar, există o singură cale, neînşelătoare, ce duce spre o soluţie fericită a Judecăţii de Apoi: calea iubirii, concretizată în făptuirea binelui şi venirea în sprijinul celor necăjiţi. Domnul Iisus Hristos Se transpune în şi Se identifică cu făpturile Sale cele mai oropsite. El Se recunoaşte a fi însetatul, flămândul, întemniţatul…Şi “întrucât aţi făcut (bine) unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut”. Şi vor merge cei păcătoşi, cei egoişti şi străini de iubirea aproapelui la osânda veşnică, iar cei drepţi la viaţa şi fericirea veşnică.
“Dragostea (de aproapele) este rădăcina şi izvorul binelui”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, şi “când am ajuns la iubire, am ajuns la Dumnezeu”, continuă Sfântul Isaac Sirul. “Dragostea este Raiul” (Sfântul Cadoc). Dumnezeu ia aminte la toate faptele bune pe care le săvârşim, dar mai ales Se uită la dragostea, intenţia şi sinceritatea cu care au fost făcute acestea. Cât de frumos scria Sfântul Antonie cel Mare: “Viaţa şi moartea mea depind de ceilalţi, căci, dacă l-am câştigat pe aproapele meu, L-am câştigat pe Dumnezeu”. Iar Sfântul Ambrozie al Mediolanului zice: “Dispoziţia inimii dă valoarea darului. Ea singură dă preţul celor oferite. Când un străin bate, milostenia şi iubirea îi deschid uşa ospitalitãţii; odată intrat, îl întâmpină bucuria; odată primit, îl găzduieşte omenia; pe cel flămând, îl hrăneşte bunătatea; pe cel deznădăjduit, îl călăuzeşte credinţa, iar pe cel tulburat, dragostea”.
A rămas memorabilă acea “Rugăciune” a Sfântului Francisc din Assisi, care constituie un adevărat ghid în atitudinile noastre faţă de aproapele: “Doamne, fă-mă unealta Divinei armonii, să pot sădi iubirea, acolo unde-i ură, iertarea, unde-i nedreptate, credinţa, unde-i îndoială, speranţa, unde-i deznădejde, lumina, unde-i întuneric şi bucuria, unde e tristeţe. Doamne, fă-mă să doresc mai mult să mângâi, decât să fiu mângâiat, mai mult să înţeleg, decât să fiu înţeles, mai mult să iubesc eu, decât să fiu iubit. Căci doar când dăm, putem primi, doar când iertăm, suntem iertaţi şi doar murind, ne naştem pentru veşnicie”. A da cu plăcere, a da de bunăvoie, valorează mai mult decât ceea ce dai, opinează Fericitul Augustin.
Ca atare, iubirea de Dumnezeu este condiţionată de iubirea aproapelui; una fără cealaltă este lipsită de valoare. Toate faptele cele bune sunt expresia iubirii. “Trăirea creştinească adevărată este iubirea lui Hristos, afirmă Părintele Rafail Noica. Toate pleacă de la iubire şi se întorc la iubire. În afară de iubire nu este nimic altceva, întrucât este scris că Dumnezeu Însuşi este Iubire”.
Iubindu-ne unii pe alţii, respectându-ne, iertându-ne şi ajutându-ne reciproc, să fim pregătiţi oricând/mereu pentru venirea lui Hristos şi pentru Judecata de Apoi, spre a putea auzi atunci cuvintele Dreptului Judecător: “Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împăraţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii!”
Preot dr. Cristian Boloş
