Mândrie şi smerenie

“Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har”(I Petru V; 5).

Mândria/trufia/slava deşartă reprezintă un păcat capital prin care omul se crede superior celor din jurul său, privindu-i pe toţi “de sus”, cu dispreţ. Buni cunoscători ai sufletului omenesc, atleţi încercaţi în lupta cu ispitele şi amăgirile diavolului, Sfinţii Părinţi consideră că mândria, atât cea trupească (când omul se consideră cel mai frumos, cel mai inteligent, cel mai puternic, cel mai dotat şi mai merituos), cât şi cea sufletească (când omul de socoteşte a fi cel mai postitor, cel mai rugător, cel mai milostiv etc.) este începutul, mama tuturor relelor. Sfântul Grigorie de Nyssa, tâlcuind prima Fericire zice: “Nu este un alt rău mai mare în firea noastră, ca cel al mândriei”. Din patima trufiei ies egoismul, iubirea de sine, iubirea de avere, exploatarea omului de către om, invidia.

Mândria este unul dintre păcatele grave care “spurcă” pe om (Marcu VII; 22-23). Lucifer şi îngerii răzvrătiţi, din trufie au fost alungaţi din cer, voind să fie mai presus de Dumnezeu. Adam şi Eva, din mândrie au pierdut locurile de cinste pe care le aveau, dorind a fi asemenea lui Dumnezeu, Creatorul lor. Prin urmare, mândria duce la pieire, iar smerenia la mântuire. Smerenia are puterea de a anihila păcatul mândriei, ridicându-ne sufletul spre Dumnezeu, apropiindu-ne de El, în timp ce mândria amplifică fiecare păcat, coborându-ne încet, dar sigur, în împărăţia diavolului. Cu alte cuvinte, smerenia reprezintă calea luminii, iar mândria calea întunericului. Mândria noastră Îl determină pe Dumnezeu să nu ne împlinească cererile pe care I le adresăm prin rugăciune. De fapt, rugăciunea împreunată cu mândria este doar o falsă rugăciune. Autentica rugăciune presupune smerenie şi recunoaşterea propriei stări de păcătoşenie.

Mândria conduce la răcirea relaţiilor dintre oameni. Dorinţa omului cuprins de mândrie de a fi respectat şi admirat de către cei din jur îl obligă să ia anumite măsuri care îi lezează pe semeni, care îi lovesc uneori în ce au ei mai scump şi astfel, îi îndepărtează de sine. Ajunge să trăiască într-o singurătate pe care, însă, n-o percepe ca atare, întrucât este prea preocupat de a-şi atinge scopul. Faptul este trist, dar nu este totul pierdut deoarece mai există o şansă: smerenia. Fericitul Augustin spunea: “Vindecaţi mândria şi nu va mai fi păcat. Stârpiţi această patimă urâtă şi iadul va fi gol!”

Omul are puterea de a se ridica, de a conştientiza că mândria sa produce altora suferinţe şi că, în primul rând, îl afectează pe sine însuşi. Omul poate şi trebuie să iasă din cercul său, din lumea sa în care se simţea “nemuritor şi rece” şi să reintre în sfera dragostei de Dumnezeu şi de semeni. Toţi oamenii sunt egali, iar dacă unii au primit mai mulţi talanţi şi alţii mai puţini, acesta nu este un motiv de discordie şi de dezapreciere. Trăim în aceeaşi societate şi ar fi bine să ne completăm reciproc. Dumnezeu a rânduit ca fiecare orientare profesională să fie îmbrăţişată de către cineva, fiindcă nu pot opta toţi pentru aceeaşi profesie. Însă, dacă o persoană a ajuns în vârful ierarhiei, se cuvine să recunoască ajutorul lui Dumnezeu, care i-a insuflat putere de a pune în practică ideile benefice pe care le avea şi care i-au adus consacrarea. A nu recunoaşte aportul Domnului coincide cu mândria. Omul cade în trufie, în păcatul iubirii de sine, în clipa în care consideră că lui i se datorează totul şi că ceilalţi trebuie să i se închine în virtutea faptului că îi conduce. Adevărul este că nimeni nu poate reuşi doar prin sine şi când omul crede că este mai puternic, atunci vine încercarea căreia nu este sigur că îi va rezista doar prin sine însuşi. Sfântul Apostol Pavel ne avertizează: “cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă” (I Corinteni X; 12) şi: “nu te îngâmfa, ci teme-te!” (Romani XI; 20).

În altă ordine de idei, smerenia, afirmă Sfinţii Părinţi, este prima treaptă a virtuţilor, iar iubirea este treapta cea mai înaltă. Pilda desăvârşită de smerenie ne-o oferă Mântuitorul nostru Iisus Hristos, spunând: “… învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre” (Matei XI; 29). El Însuşi “S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor şi la înfăţişare aflându-Se ca un om. S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte şi încă moarte pe cruce. Pentru aceea şi Dumnezeu L-a preaînălţat…” (Filipeni II; 7-9). Un alt model de smerenie ni se oferă în persoana Sfintei Fecioare Maria. Ea a fost împodobită de Dumnezeu cu toate darurile Sfântului Duh, între care se numără: rugăciunea stăruitoare, pocăinţa, ascultarea, răbdarea, dăruirea deplină, iubirea de Dumnezeu şi de aproapele, însă ceea ce a contribuit în mod decisiv ca Maria să fie aleasă spre a-L naşte pe Domnul a fost virtutea smereniei, după cum însăşi mărturiseşte: “Şi a zis Maria: Măreşte, suflete al meu, pe Domnul, şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, că a căutat spre smerenia roabei sale; că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile...” (Luca I; 46-48).

Adevărata smerenie conţine toate celelalte virtuţi. Ea este “o putere tainică”, care se dobândeşte foarte greu şi numai prin puterea harului divin. Dacă un om este blând, liniştit sau înţelegător, dacă regretă din suflet păcatele săvârşite anterior, căindu-se pentru ele, nu înseamnă automat că e şi smerit. Omul smerit, în sensul corect al cuvântului, este cel care “se vede pe sine în ochii săi ca păcătos şi smerit şi vrednic de dispreţ”, cu toate că a săvârşit fapte bune. Putem câştiga smerenia privind la modelul nostru suprem Iisus Hristos, şi făcându-ne asemenea lui, după putere, fiindcă numai “în desăvârşirea tuturor virtuţilor se poate dobândi smerenia”, zice Sfântul Isaac Sirul. Nu înseamnă că trăind într-o stare de smerenie, trebuie să te simţi umilit faţă de cei din jur sau că umilinţa pe care ţi-o provoacă alţii naşte în tine smerenia. Nu. Prin smerenie ne recunoaştem mici în faţa lui Dumnezeu şi realizăm că toate darurile ne provin de la El, nu atât în baza vredniciei noastre, cât datorită iubirii Sale faţă de neamul omenesc. Totodată, smerenia întăreşte şi raporturile dintre oameni, pentru că această virtute înlătură cu desăvârşire deosebirile materiale şi de poziţie socială, îndepărtează orice păcat din suflet şi ne deschide cu pace şi iubire spre ceilalţi.

Cel smerit, încărcat de virtuţi, stă plecat într-o stare de umilinţă, nefăcând şi negândind răul nimănui, ci străduindu-se în săvârşirea binelui, după pilda Domnului. Cuviosul Petru Damaschin spune: “Smerenia, cea mai mare dintre toate virtuţile, în care locuieşte Duhul Sfânt, este uşa Împărăţiei. Şi cel ce a intrat pe ea vine la Dumnezeu; iar fără ea zadarnică este toată osteneala şi cu multe dureri drumul. Aceasta dăruieşte toată odihna celui ce o are pe ea în inima sa, pentru că Îl are pe Hristos sălăşluit în sine”. Smerenia ne apropie de necazurile aproapelui, putând să-i înţelegem neputinţele şi să-l mângâiem cu mângâierea cu care noi am fost binecuvântaţi de Dumnezeu şi împreună să dobândim Împărăţia Cerurilor. Nimeni nu se poate mântui de unul singur, fiindcă mântuirea este comunitară. Numai smerenia poate alunga păcatul distrugător de suflete al mândriei. De aceea, ne îndeamnă Sfântul Apostol Petru: “…îmbrăcaţi-vă întru smerenie, pentru că Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har. Deci, smeriţi-vă sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca El să vă înalţe la timpul cuvenit” (I Petru V; 5-6).

În concluzie, smerenia este antidotul mândriei, iar omul smerit este iubit de Dumnezeu.