Pe corabia unei frunze de tei se-aștern cuvinte ca niște mărgăritare. Cu ochii Fascinației te privesc misterios. Universul sărută o lacrimă muritoare. Întrebări se chircesc în fața sărutului primordial.Tăcerea blândă domină cuvinte nenăscute. Pe-o ghirlandă zburdă trupuri dematerializate. În inima iubirii răbdarea își scutură lanțurile. Gânduri rebele zboară prin patria telepatiei. Ele se iubesc precum doi porumbei fideli lepădate de hainele cenușei pământene. Au aripi diafane de trandafiri fermecători. Înlănțuiți de patima unei simțiri naive. Străbat tărâmurile Dragostei lui Dragobete cu un buchet de ghiocei fragezi în mână. Deasupra e doar cerul plumburiu al iernii, care mai sloboade câte o rază de soare peste dorințele primăvăratice. Clipele nerăbdătoare ale reîntâlnirii cu Iubirea se răstoarnă ca niște bolovani uriași peste îngăduita și mult așteptata zi a îndrăgostiților. M-am îmbrăcat astăzi cu privirea ta, ca să-mi liniștesc nopțile strecurate pe povârnișul dorințelor nestăvilite. Am văzut lumina din ochii tăi, care strălucește într-o poveste neîntinată de mocirloasele ispite ale lumii pământene. O mare învolburată plină de întrebări icnește sub povara iubirii născută din uragane slobozite din gura Neuitării. Pe trupul declarațiilor de dragoste sădesc pomi fructiferi virgini. Misterul ne cuprinde-n îmbrățișarea degetelor sale prelungi, ne mângâie fețele cuprinse de mireasma rece a înserării.
Stau de veghe cu noi câteva Cuvinte și o Îmbrățișare evadate din turnul nemuritor al Timidității. Printre copacii goi din parcul îndrăgostiților alergăm cu fețele înroșite de mult râvnita, trecătoarea, amăgitoarea și neiertătoarea Fericire. Ne scăldăm în lacul libertății de pe planeta Noi Doi. Împreună desprindem petalele unui poem de dragoste și incantăm cuvintele magice: „Mă iubește? Nu mă iubește!”. Pe ultima petală, Timpul iubirii n-are niciun fel de granițe pentru adevărații îndrăgostiți. În preajma lor forfota vorbelor rele dispare ca prin miracol. Îndrăgostiții trăiesc în lumea lor fermecată de un „nu știu ce?!”, care vine din nevinovăția unui sărut. Îmbrățișările se transformă în aripi de îngeri. Desprinderea de lumea pământeană este ca o călătorie într-o țară de basm. Acesta este cel mai frumos cadou de Dragobete, prietenul dezinteresat al celor care au gustat din apa miraculoasă a izvorului nevăzut al iubirii sincere. Starea de bine a iubirii rezonează cu fiecare ciripit al păsărelelor, cu fiecare ghiocel ce-și înalță strălucitoarea frumusețe dintre frunzele veștede împodobite cu un guler de omăt. Pe leagănul iubirii se rostogolesc neștiute îmbrățișări cumințite de liniștea reîntâlnirii. Dealurile vieții sunt pline de dorințe albe, parfumate de enigmatica Nemurire. Luminate zboruri ușoare se-nalță din umbritele hățișuri din care pândesc ispitele Supărării. Prin grădinile palide străbune dansează-n armonie disperatele fumuri ale apropiatei primăveri. Din cele mai îndepărtate Străinătăți sosesc mesaje, care trec agale prin ochii îndrăgostiți ai Așteptării.
Din dulcea Alinare răsfățată cu slovele iubirii se preling nerostite chemări. Ezitări negre, fără răspuns, se topesc în lacrima unui sărut. Vorbele străine reci te-ngenunchează-n sterile întrebări. Ochii Revederii plâng tăcut în brațele nemiloasei despărțiri. Mereu, mereu, de Dragobete pe leagănul Iubirii se vor reîntâlni râvnitele dorințe invincibile ale îndrăgostiților de aici și de pretutindeni. Nedespărțirile vor înflori întotdeauna deodată cu semnele mirifice ale primăverii veșnice...!”. Feerici sunt copacii îmbrăcați în promoroaca scoborâtă din imperiile Iernii. Peste satul încărunțit domnește molatic fumul cușmelor albe. Ciori zgribulite sfâșie cu ghearele plapuma zăpezii. Pe digul săniușului ne rostogolim prin puful alb ca doi îngerași îmbujorați de Crivăț. Balta încremenită ascunde dorințe-legământ fără plată. Sănii trase de cai se târăsc prin troienitele cărări ale pădurii de la capătul cătunului străjuit de-un stejar semeț. Declarațiile de dragoste străvechi alină sufletele chinuite de opreliști.
În poarta de salcâm, vrăjită de spoiala albastrului de Voroneț, îmbrățișările pătimașe alungă soldații de gheață sub privirile iscoditoare de porțelan negru ale turturelelor curioase adăpostite-n salcâmii străjuiți de promoroacă. Bulgării de zăpadă ușori ascund fărâme de iubire netrădată. În prispa bunicii se strecoară agale câte-un fulg rebel exilat. Omul de zăpadă adoarme răsfățat de steluțe de omăt. Atins-am cu bagheta magică a firii iubirii copacul sufletului tău luminos de arătos din care-au zburat speriate petale de trandafir în miez de răsărit. Sărută-mi obrajii de jar și pune-i iubirii hotar. Pe trepte de somn să adormi când din norii enormi lăcrima-vor pete de vis din veșnicul Interzis. Limba cerului vestește dimineața răscolită vezi de fata, care-n rochia-i de gală fără jenă dă năvală, dar tu dormi acoperită de-o privire neumbrită. Ca un înger ți-se-așterne un sărut pe-albastre gene, Dragobete...
Dumitru Țimerman
