Datoria primordială a creştinului este grija pentru mântuirea sufletului său, eliberându-se din robia păcatului. Mântuirea a devenit posibilă prin întruparea, activitatea, jertfa, învierea şi înălţarea la cer a Fiului lui Dumnezeu. Iisus, prin lucrarea Sa mesianică, a redeschis pentru întreg neamul omenesc porţile Împărăţiei Cerurilor, care erau închise în urma căderii în păcat a protopărinţilor noştri Adam şi Eva. El ne-a adus mesajul providenţial că Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască. Însă, Dumnezeu nu sileşte, nu forţează libertatea noastră de voinţă. “Dumnezeu, afirmă Fericitul Augustin, ne-a făcut fără de noi, dar ne va mântui numai cu noi”. Se cere, astfel, o participare activă din partea noastră în procesul mântuirii. Noi “împreună-lucrători cu Dumnezeu suntem”, scrie Sfântul Apostol Pavel (I Corinteni III; 9). Şi tot el ne îndeamnă: “… numai să nu folosiţi libertatea ca prilej de a sluji trupului, ci slujiţi unul altuia prin iubire” (Galateni V; 13). Iar Sfântul Apostol Petru adaugă: “Trăiţi ca oamenii liberi, dar nu ca şi cum aţi avea libertatea drept acoperământ al răutăţii, ci ca robi ai lui Dumnezeu” (I Petru II; 16). Atât Sfânta Scriptură, cât şi Tradiţia Bisericii pledează pentru importanţa covârşitoare pe care o are aportul omului la mântuirea sa. Stă în puterea lui să se elibereze de patimi şi să se împodobească în virtute, să iasă buiruitor în “războiul nevăzut” cu păcatul. Însă, acest lucru necesită un efort susţinut, o atenţie neîncetată, o stare de trezvie netulburată, pentru că urcuşul spre Rai este anevoios şi cu multe piedici, iar “stăpânitorul acestui veac”, diavolul, “umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (I Petru V; 8).
Mântuitorul nostru Iisus Hristos, prin pericopa evanghelică din duminica a treia din Postul Mare, “Duminica Sfintei Cruci” (Marcu VIII; 34-38), vine în ajutorul nostru şi evidenţiază două condiţii necesare urmării Sale şi, implicit, dobândirii mântuirii: lepădarea de sine şi purtarea crucii, zicând: “Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie”. Iisus este “Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan XIV; 6).
La prima vedere, scria pr. Ion Bunea, lepădarea de sine ar putea părea multora lipsită de sens. Cum să mă lepăd de viaţa mea, care mi-a fost dată să o trăiesc? Să-mi supun trupul la chinuri, să-l lipsesc de hrană, de îmbrăcăminte, de adăpost, de odihnă pentru a-mi mântui sufletul? Să declar război sufletului? Răspunsul este categoric: nu! Mântuitorul nu Şi-a dispreţuit niciodată trupul şi nici n-a propovăduit o asemenea învăţătură. Trupul este templu al Duhului Sfânt şi, ca atare, se cuvine să-l îngrijim, precum şi Hristos poartă de grijă Bisericii, trupul Său tainic. Dar atunci, ce este lepădarea de sine? Este purificarea sufletului, dezbrăcarea sau debarasarea noastră de patimi şi de păcate şi îmbrăcarea în dreptatea şi sfinţenia adevărului. Este vorba aici de o schimbare totală (metanoia) a fiinţei umane, ce constă în smulgerea din ghearele ucigătoare ale păcatului, “dărâmarea citadelei egoismului”, eradicarea mândriei şi zidirea unui om nou, îmbogăţit în iubirea lui Dumnezeu şi a semenilor, debordând bunătate, fiindcă, zice Sfântul Antonie cel Mare, “nemurirea îi vine sufletului cuvios din bunătatea lui, iar moartea i se trage sufletului ticălos şi fără minte din răutatea lui”. Dumnezeu, în marea Sa bunătate, doreşte ca o singură clipă să ne mântuiască, aşa că totul depinde de un singur minut, pe lângă care restul vieţii e un nimic (Anatole France). Este suficient un minut pentru a ne transforma, pentru a lua decizia lepădării păcatului şi a imitării lui Hristos. Lepădarea de sine presupune o încredere deplină în puterea lui Dumnezeu, Care nu ne abandonează în momentele de restrişte. Lepădarea de sine nu exclude bucuriile vieţii. Creştinul autentic este de părere că bucuria curată este un dar al lui Dumnezeu, dar are mereu grijă să nu abuzeze de ea, să nu se înfrupte dintr-o bucurie păcătoasă, deoarece aceasta este slujbă adusă diavolului. Chiar şi distracţiile sunt îngăduite, ca mijloace de înviorare a fiinţei noastre după o muncă istovitoare şi constructivă, bineînţeles cu măsură, privite toate, sub ochiul atotvăzător al divinităţii şi în perspectiva veşniciei care ne aşteaptă, ştiind că omul îşi pregăteşte pe pământ viaţa sa eternă.
A doua condiţie desprinsă din pericopa evanghelică amintită este purtarea crucii. Fiecare creştin este un purtător de cruce. Sfântul Ioan Gură de Aur scria: “Înainte de a-ţi trimite crucea pe care o duci, Dumnezeu a privit-o cu ochii Săi cei preafrumoşi, a examinat-o cu raţiunea Sa dumnezeiască, a verificat-o cu dreapta Sa cea neajunsă, a încălzit-o în inima Sa cea plină de iubire, a cântărit-o cu mâinile Sale pline de afecţiune ca nu cumva să fie mai grea decât o poţi duce. Şi după ce a măsurat curajul tău, a binecuvântat-o şi ţi-a pus-o pe umeri. Deci, o poţi duce. Ţine-o bine şi urcă pe Golgota spre Înviere!” Fiecare om are de purtat în viaţă o cruce mai grea sau mai uşoară, pe care este dator s-o ducă demn până la capăt, ştiind că dacă Domnul ne trimite o încercare înseamnă că ne vrea în dreapta Lui şi că cel mai sigur drum spre Rai este “drumul crucii”. Pildă ne este Domnul Iisus Hristos, care a primit crucea de bunăvoie, invitându-ne să-L urmăm. A încerca să fugi de cruce este acelaşi lucru cu a refuza chemarea în cer a lui Dumnezeu. Toma de Kempis, în lucrarea sa “Urmarea lui Hristos”, spune: “Dacă vrei să dobândeşti viaţa fericită, dispreţuieşte viaţa de acum. Dacă vrei să te înalţi la ceruri, smereşte-te pe pământ. Dacă vrei să împărăţeşti împreună cu Hristos, poartă Crucea cu El. Numai slujitorii crucii găsesc calea fericirii şi a luminii celei adevărate. Cu adevărat, viaţa unui bun creştin este o cruce, dar ea duce la rai. Începutul s-a făcut, am primit crucea din mâna Domnului: să dai înapoi nu este îngăduit şi nici nu trebuie să părăseşti lupta. Iisus va fi cu noi. Pentru Iisus am luat crucea, pentru Iisus să stăruim în cruce. El va fi ajutorul nostru şi va lupta pentru noi. Să-L urmăm plini de curaj şi să nu întinăm cu vreun păcat mărirea noastră fugind de cruce”.
Crucea este simbolul vieţii creştineşti, semnul biruinţei. Referitor la acest lucru, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: “Ai văzut biruinţă minunată? Ai văzut faptele mari ale Crucii? Prin acelea prin care diavolul a biruit pe om, prin acelea l-a biruit şi Hristos pe diavol. Semnele înfrângerii noastre au fost: fecioara, lemnul şi moartea. Fecioară a fost Eva (nu cunoscuse încă pe bărbat), lemn a fost pomul şi moarte a fost pedeapsa dată lui Adam. Şi iată, iarăşi, Fecioară, lemn şi moarte, aceste semne ale înfrângerii au ajuns semne ale biruinţei. În locul Evei, Maria; în locul pomului cunoştinţei binelui şi răului, lemnul Crucii; în locul morţii lui Adam, moartea lui Hristos. Prin pom l-a biruit diavolul pe Adam; prin Cruce l-a biruit Hristos pe diavol. Lemn şi într-o parte şi lemn şi în alta: unul a trimis în iad, iar celălalt a chemat din iad pe cei plecaţi acolo. Moarte şi într-o parte, moarte şi în alta: una a osândit pe cei de după Adam, iar cealaltă a înviat pe cei ce muriseră înainte de moartea lui Hristos. Din muritori am ajuns nemuritori. Acestea-s faptele mari ale Crucii. Ai aflat chipul biruinţei!... Să ne întrarmăm cu arma acestui lemn de viaţă făcător şi să omorâm cu puterea lui patimile cele stricătoare de suflet”.
Cele două condiţii – lepădarea de sine şi purtarea crucii – sunt legate indisolubil de Biserică. Aceasta este “casa lui Dumnezeu, stâlp şi temelie a adevărului” (I Timotei III; 15), “laboratorul” în care se lucrează mântuirea creştinilor. Nu este un alt drum spre cer decât pe treptele din interiorul Bisericii. Deosebit de impresionantă este şi afirmaţia lui Petre Ţuţea: “Ştii unde poţi căpăta definiţia omului? În biserică. Acolo eşti comparat cu Dumnezeu, fiindcă exprimi chipul şi asemănarea Lui. Dacă Biserica ar dispărea din istorie, istoria n-ar mai avea oameni. Ar dispărea şi omul. În biserică afli că exişti. Ce pustiu ar fi spaţiul dacă n-ar fi punctat de biserici!” Copilul se lipeşte de sânul mamei, care îi dăruieşte căldura şi hrana absolut necesare creşterii şi înzdrăvenirii sale. Tot aşa, creştinul dornic de mântuire este dator să se lipească de sânul Bisericii-mame, ea fiind scara noastră spre Dumnezeu şi corabia mântuirii pe marea agitată a societăţii contemporane. Sfântul Apostol Pavel prezintă viaţa pământească drept o alergare în stadion, spre a câştiga cununa biruinţei pentru viaţa de dincolo. Prin urmare, din partea creştinului se cere antrenament, efort şi sacrificiu pentru a obţine cel mai mare premiu, mântuirea, pentru a face din sufletul său “o capodoperă menită mântuirii” (pr. Ion Bunea). Drumul spre mântuire este deschis tuturor, însă “pun mâna pe ea” numai cei ce slujba şi-au făcut-o deplin, lupta cea bună au luptat şi cu vrednicie au răspuns chemării de a-L urma şi imita pe Mântuitorul Iisus Hristos, purtând crucea cu demnitate şi responsabilitate.
Preot dr. Cristian Boloş
